Alexandru Tomescu, violonist: „Nu obosesc, ci mă energizez prin vraja lui Paganini“

Violonistul Alexandru Tomescu spune că prin integrala „Capriciilor“  lui Paganini cântate la vioara Stradivarius îşi depăşeşte limitele, în cea mai mare provocare profesională şi umană din cariera sa. Turneul „Paganini, înger sau demon?“, început la Iaşi pe 5 mai, se va desfăşura în 14 oraşe din ţară, până la 29 mai. Mâine Alexandru Tomescu (34 de ani) va concerta la Piteşti, pe 16 mai, la Timişoara, iar pe

„Adevărul": Orice violonist visează să cânte integrala „Capriciilor" lui Paganini. Ce ai găsit dincolo de dificultatea tehnică a acestei muzici convulsive şi serafice în acelaşi timp?

Alexandru Tomescu: Într-adevăr, foarte puţini  violonişti ajung să-şi materializeze visul de a cânta o integrală a „Capriciilor" lui Paganini. Nu e doar foarte greu, e tot ce s-a scris mai greu. Dacă reuşeşti să cânţi „Capriciile" înseamnă că ai rezolvat toate problemele tehnice majore. Paganini le-a scris de-a lungul întregii sale vieţi. Această muzică reprezintă cea mai fidelă operă a lui Paganini, îi regăseşti în ea toată biografia, pentru că toate întâmplările din viaţa noastră au legătură cu ceea ce suntem noi într-un anumit moment. Totuşi, dificultatea tehnică e  doar învelişul superficial al „Capriciilor", un fel de barieră care are rolul de a-i filtra, de a-i selecta pe acei care pot trece dincolo de această aparenţă. Am descoperit un Paganini surprinzător, în sensul în care el nu mai este acel compozitor atât de puternic influenţat de opera italiană, de canţonetele în vogă la vremea respectivă, ci o personalitate mult mai complexă decât te-ai aştepta de la un om de secol XIX, un om foarte interesant, cu o muzică extrem de puternică.
 
Concertul durează neîntrerupt aproape o oră şi jumătate...

Da, cânt o oră şi 20 de minute, fără pauză. De ce să fac pauză? Există o acumulare de energie, de muzică, de tensiune, ar fi păcat să o tai, să o întrerup.

Rezişti totuşi acestui ritm demenţial pe care-l impune muzica lui Paganini? Cât de mult te transpui şi te regăseşti în aceste „Capricii"?

Am ajuns să mă cunosc mult mai bine pe mine însumi, mi-am descoperit limitele, am încercat să trec de propriile bariere fizice şi psihice. Când făceam primele teste şi repetam, am avut un fel de reţinere în a-l cânta pe Paganini pentru că mi se părea că aş sparge o vrajă, ceva de dincolo de domeniul raţionalului. După primele repetiţii, nu eram încă pe deplin mulţumit de rezultat pentru că rămăsesem prea mult eu însumi. Pe parcurs, am început însă să intru în joc şi în pielea lui Paganini. Când ai în program „Capriciile" sale, ca interpret trebuie să devii Paganini, să cochetezi cu ideea de a fi Paganini.

S-a tot scris despre latura demonică a „Capriciilor". Cum resimţi această extremă spirituală până la urmă?

O, da, o mulţime de „Capricii"  au porecle, e unul care se numeşte, de exemplu, „Râsul diavolului". Sunt  în permanenţă tot felul de note, staccato, care seamănă cu chicote drăceşti, categoric, extrem de grele. Lui Paganini îi plăcea să scrie nişte jerbe de arpegii, de terţe incredibil de provocatoare şi dificile, după care urmau octave angelice şi suave. E vorba de o muzică bipolară, deloc calmă, în permanenţă există această pendulare între cele două extreme ale spectrului, însă de aici îi vine şi frumuseţea. Îmi place orice muzică ce nu te lasă indiferent, ce îţi cere să te implici foarte mult în ea. Nici pe vremea lui Paganini, muzica lui nu lăsa pe nimeni indiferent.

Ca un pilot de Formula 1

Cum te-ai pregătit „să ataci" această muzică tumultuoasă? De cât timp ai avut nevoie să-i distilezi esenţa?

Am studiat foarte mult şi pe vioara mea, Transilvanius, pe care o folosesc în mod curent, un instrument modern, făcut de Silvian Rusu în 2011. Cu Stradivarius e mult mai la îndemână să cânt Paganini: multe probleme sunt deja rezolvate când trec pe vioara Stradivarius. E vorba de un alt gen de atac şi de dozare a forţei. Dispunând de aceste resurse, practic nelimitate de sunet, trebuie să ai cu vioara Stradivarius acelaşi gen de atenţie pe care un pilot de Formula 1 trebuie s-o aibă cu maşina sa. În clipa în care forţezi cei 1000 de cai putere, o maşină nici nu poate să plece de pe loc. Trebuie să ai şi forţa, dar mai ales trebuie să ştii să o dozezi, acesta este punctul crucial.

Cum ai reuşit să obţii tot acest echilibru?

Foarte mulţi violonişti sunt obişnuiţi să cânte pe instrumente moderne, pe care pot să le solicite fără vreo problemă. În clipa în care cântă pe un Stradivarius, muzicienii au senzaţia că de fapt instrumentul nu sună cum trebuie pentru că ei sunt obişnuiţi să apese şi, astfel, vioara este înecată. Eu am ajuns să stăpânesc această flexibilitate a sunetului, pentru că, în permanenţă, am trecut de pe vioară modernă pe Stradivarius, reuşind să mă adaptez de fiecare dată. Sunt modalităţi de atac, de forţă, de viteză şi de energie foarte diferite - un parcurs fascinant, până la urmă.

Şi acum ai simţit că te afli la o plenitudine tehnică şi artistică, încât să înfrunţi provocarea? Care este pentru tine cel mai dificil „Capriciu"?

M-am gândit că ar fi păcat să nu le cânt. Da, şi am simţit că venise momentul să fac o asemenea integrală, dar să mă şi autodepăşesc. Mama mea s-a speriat când a văzut, la o repetiţie, că le voi cânta fără întrerupere... De obicei, se cântă cel mai mult cinci „Capricii" la un concert. Acum, în concertele din turneu, eu le cânt pe toate 24 - un caiet frumos de 60 de pagini... Dar acum că le-am învăţat pe toate, ele au căpătat alt sens, se leagă unele de altele, am înţeles că există o comunicare între „Capricii". Cred că de acum înainte le voi cânta numai toate deodată, pentru că, în integrală, se naşte o tensiune fantastică. Categoric, cel mai dificil este „Capriciu 24", este şi singurul care are o temă cu variaţiuni, după ce toate celelalte tratează o singură temă sau maximum două teme. Aici, în ultimul „Capriciu", este un fel de potpuriu, un foc de artificii - toate lucrurile prin care am trecut sunt revăzute în mod spectaculos. Fiecare „Capriciu" este totuşi greu în felul său.

Nu eşti obosit când ataci un nou „Capriciu"  după tot consumul anterior din interpretarea celorlate?

Asta e incredibil, nu obosesc, ci mă energizez cu Paganini. Pe măsură ce cânt,  simt că devin din ce în ce mai bun, din ce în ce mai Paganini. Am descoperit o muzică pe care n-o bănuiam, cu o forţă uriaşă - o muzică pasională care rezonează extraordinar cu sensibilitatea mea.

"Am descoperit o muzică iraţională, cu o forţă pasională uriaşă, care rezonează extraordinar cu sensibilitatea mea."
Alexandru Tomescu
violonist

„De la 6 ani, mă tot joc cu vioara"

Mama ta, Mihaela Tomescu, a fost prima ta profesoară de vioară. De la câţi ani ţi-a pus vioara în mâini?

Da, mama este profesoară, organizează tot felul de acţiuni pentru tinerii muzicieni. La mine, a existat dintotdeauna această dorinţă de a cânta la vioară, la început mi se părea o jucărie nemaipomenită şi voiam şi eu să mă joc cu ea. Am început să cânt la 6 ani, de atunci încoace mă tot joc. A fi sau a nu fi muzician este o opţiune personală. Părinţii greşesc, uneori, pentru că îşi îndeamnă copiii să facă lucruri care nu le plac. Mie însă mi-a plăcut să cânt la vioară. Noi, artiştii, suntem norocoşi că putem practica o meserie din pasiune, din plăcere: există puţine lucruri pe lume în care merită cu adevărat să crezi şi să îţi pui toate energiile pentru împlinirea lor.

Când ţi-ai dat seama că e o pasiune cântatul la vioară şi că vei face o carieră din această vocaţie?

Nu a fost niciodată un moment de ruptură - a fost o relaţie începută la 6 ani care continuă şi astăzi. Evident că lucrurile s-au modificat în ceea ce priveşte relaţia mea cu instrumentul, însă energia, bucuria, spontaneitatea aceea iniţială s-au păstrat. În majoritatea limbilor străine, cântatul la un instrument păstrează un termen echivalent cu cel al jocului: to play, în engleză, jouer, în franceză, spielen, în germană... Mi-a plăcut foarte mult o carte,  „Homo Ludens" a lui Huizinga. Tot ceea ce facem noi pe lume asta e o joacă, pe parcurs căpătăm nişte parteneri care ne acceptă regulile jocului.

Te-ai gândit la un moment dat să-ţi alegi o altă profesie?

E importantă distincţia dintre amator şi profesionist, mie îmi place cuvântul „amator" pentru că include verbul „a iubi". Şi amatorii, dar în primul rând profesioniştii trebuie să-şi iubească profesia, în clipa în care tu nu-ţi iubeşti profesia deja eşti îndepărtat de ceea ce se întâmplă acolo. Există un dar sau un talent pe care Dumnezeu l-a pus acolo, în fiecare, şi de fiecare dintre noi depinde ce facem cu el. În clipa în care identifici talentul pe care-l ai, ai deja o imensă responsabilitate şi trebuie să conştientizezi că Dumnezeu nu ţi-a dat degeaba acest talent. Menirea mea este să cânt la vioară, o voi face cât timp îmi va sta în putinţă. Important este să fiu aici pe scenă. Mai târziu va fi încă şi mai important să transmit celor tineri câte ceva din experienţa mea. Majoritatea artiştilor suferă de vanitate şi nu pot renunţa la luminile rampei. Artiştii, tocmai din respect pentru tot ceea ce au construit, nu trebuie să deterioreze imaginea pe care o lasă în amintirea oamenilor. Şi eu trebuie să recunosc că pe scenă am trăit cele mai frumoase momente ale existenţei mele de până acum. Totuşi, nu mă îmbată aplauzele. Nu intenţionez să prelungesc la nesfârşit apariţiile pe scenă. Cred că un artist trebuie să rămână pe scenă atâta vreme cât este în plenitudinea talentului său.

Povesteai că ai devenit propriul impresar...

Da, pentru acest nou turneu Stradivarius, m-am ocupat personal de redactarea scrisorilor de intenţie, de stabilirea interviurilor, de prezentarea proiectului pentru a găsi sponsori. Cred că am fost cel mai convingător şi, într-adevăr, eram persoana cea mai potrivită să fac toate aceste lucruri, deoarece e proiectul meu şi lucrez la el 24 de ore din 24 încă de pe 1 ianuarie. Am găsit o serie de mecena foarte importanţi, dar a fost o muncă foarte intensă.

Totuşi, partea administrativă şi de organizare nu e cronofagă, nu-ţi răpeşte din timpul de studiu?

Este cronofagă... La mine în geantă, pe lângă partituri, am netbookul, stickuri, agenda de întâlniri. Trăim un fel de întoarcere la vremea Renaşterii, când artiştii trebuiau să facă de toate. Pentru mine însă este o mare satisfacţie faptul că am reuşit să organizez acest turneu. Nu am fost singur în tot acest efort: foarte mulţi oameni, dintre care mulţi mi-au devenit prieteni, m-au sprijinit pe tot parcursul organizării turneului. Pe lângă Fundaţia „Remember Enescu", turneul este organizat în egală măsură de Quartz Media Production.

Cum te modifică energia publicului în timpul concertelor?

Există o energie în ambele sensuri. Sunt audienţe mai reci, mai entuziaste, mai reţinute, chiar şi la acelaşi concert, în aceeaşi sală. Întotdeauna e altfel, întotdeauna e o provocare. Pentru mine este mai importantă stabilirea unei comunicări spirituale cu cei din sală, să simt că pot capta atenţia şi sensibilitatea tuturor celor din jur. Important este să ajungem să trăim cu toţii miracolul de a simţi muzica de pe scenă, atunci se întâmplă un fenomen fantastic.

Te-a decepţionat, totuşi, publicul vreodată?

Artistul pe scenă este într-o poziţie extrem de fragilă în raport cu orice influenţă exterioară. Simpla conştientizare a faptului că cineva a tuşit, că cineva s-a foit şi deja nu mai eşti concentrat pe muzică. Am avut totuşi, în urmă cu doi ani, norocul unei şcoli foarte dure: staţia de metrou din Piaţa Victoriei 2. Părăsind temporar scena de concert, cu spaţiul izolat şi cu acustica ideală, dintr-odată, am fost într-un loc unde fiecare avea alte treburi. Era o hărmălaie şi un vacarm de neconceput în sala de concert. Atunci am văzut pentru prima dată forţa pură a muzicii. Muzica are acest dar de a atrage atenţia oamenilor şi de a-i duce altundeva. La metrou, deşi oamenii erau grăbiţi şi aveau alt drum, unii s-au oprit să asculte, cu totul captivaţi de muzică. A fost o lecţie foarte importantă.

"Menirea mea este să cânt la vioară, o voi face cât timp îmi va sta în putinţă. (...) Din păcate, acum trăim un fel de întoarcere la vremea Renaşterii, când artiştii trebuiau să facă de toate. Pentru mine însă este o mare satisfacţie faptul că am reuşit să organizez acest turneu."
Alexandru Tomescu
violonist

Palmares de 100 de premii

Cu o carieră impresionantă, pe patru continente şi peste 30 de ţări, Alexandru Tomescu, în vârstă de 34 de ani, este liderul tinerei generaţii de violonişti români.

- În mâinile tânărului artist se găseşte celebra vioară Stradivarius Elder - Voicu din 1702, câştigată în urma unui concurs în 2007.

- Împreună cu pianistul Horia Mihail a început în 2007 o serie de turnee naţionale. În urma turneului Stradivarius 2009, desfăşurat în 14 oraşe din România, Alexandru Tomescu şi Horia Mihail au strâns peste 120.000 de euro pentru Asociaţia Nevăzătorilor din România.

- „Romanian Piano Trio" - Alexandru Tomescu, Horia Mihail, Răzvan Suma - este un ansamblu cameral ce s-a impus rapid pe scena românească şi internaţională prin numeroase turnee, concerte şi recitaluri.

- Cel mai recent disc, înregistrat împreună cu pianistul Horia Mihail, se numeşte „Romantic Stradivarius" şi cuprinde sonate de Edvard Grieg, Robert Schumann şi Johannes Brahms.

- Palmaresul lui Alexandru Tomescu numără peste 100 de premii I naţionale şi nu mai puţin de 26 de distincţii internaţionale, la concursuri de prestigiu precum: „Niccolo Paganini" (Italia), „Pablo Sarasate" (Spania), „Marguerite Long - Jacques Thibaud" (Franţa) sau „George Enescu" (România).

- De-a lungul a peste 20 de ani de activitate concertistică, acordurile viorii tânărului român au răsunat în cele mai mari săli de concerte ale lumii: Carnegie Hall - New York, Concertgebouw - Amsterdam, Berliner Philarmoniker, Théâtre des Champs-Élysées - Paris sau Metropolitan Arts Center - Tokio, alături de orchestre de prestigiu conduse de dirijori celebri: Kurt Masur, Valery Gergiev sau Christoph Eschenbach.