Alb. Negru. Roşu. Trilogie cu violoncel

Nicicând în istoria Concursului Internaţional George Enescu nu s-a întâmplat ca patru violoncelişti – nu trei, cum e cutuma – să intre în finală. Decizia de anul acesta trimite, desigur, la calităţile extraordinare ale finaliştilor şi la nivelul artistic cu totul ridicat al întregii secţiuni, care a cerut, chiar de la bun început, rescrierea regulilor jocului.

În frunte cu reputatul David Geringas, juraţii au trecut din prima etapă în a doua 18 concurenţi, din a doua etapă în semifinală şapte violoncelişti, ca să trimită în finala cu orchestră pe patru dintre ei. Şi, la sfârşitul serii, toţi au fost câştigători – dar cel care a plecat acasă cu trofeul (sau măcar până la Berlin, unde studiază de anul acesta) a fost estonianul Marcel Johannes Kits.

Iar aceasta e o altfel de istorie – cu mai puţine note muzicale, dar cu o gamă generoasă de emoţii – a drumului către trofeul din porţelan alb realizat de Daniela Făiniş.

***

Cum o să-mi rămână în minte câştigătorul?

În primul rând aşa.

Un tânăr înalt, subţire, în costum negru, în jurul unui violoncel în carcasă albă, strălucitoare, în rotonda Ateneului Român. La baza uneia dintre scările circulare care duce spre Sala Mare, cu braţele încrucişate, aşteptând. Din această etapă a competiţiei concurenţii evoluează deja pe scena Ateneului – tânărul blond e, desigur, unul dintre ei.

Iar pe mine mă frapează liniştea din jurul lui, şi contrastul alb-negru, violoncel-costum, atunci când, înfulecând ultimele rămăşiţe ale unui ecler cu ciocolată, mă reped către primele trepte ale scării. Reîncepea concursul, şi eu nu eram în sală!, nu eram în sală!, la ce mi-o fi trebuit ecler?!

50 de minute mai târziu urcă pe scenă ultimul concurent al etapei a doua a secţiunii Violoncel: Marcel Johannes Kits, 23 de ani, din Estonia.

Un tânăr înalt, blond, subţire, în costum negru.

***

Cântă Ligeti – Sonata pentru violoncel solo, Schubert – Sonata „Arpeggione” şi Humoresque op. 5 de M. Rostropovici, iar la primele acorduri din Ligeti, cameramanul din stânga mea mormăie în căşti: „O să fac alergie la piesa asta”.

...desigur că urechile cameramanului de la TVR au avut ocazia să asculte, pe parcursul ultimelor două zile, în multe rânduri chiar, aceeaşi bucată muzicală; în această fază a concursului, cei optsprezece violoncelişti calificaţi au ales trei lucrări – o sonată cu violoncel şi pian, o lucrare solo şi o piesă de virtuozitate – dintr-un buchet prestabilit.

Aşa că e din nou Sonata pentru violoncel solo, de György Ligeti, cu sunetul ei plin, grav, pătrunzător, care-ţi intră prin piele şi iese sub formă de piele de găină. Iar acesta e un Ligeti zbuciumat, de cântăreţ rock aproape, o interpretare cu totul particulară şi plină de personalitate.

Şi după pasajele ca nişte furtuni de vară, vin altele subţiri ca nişte aburi.

Iar Marcel pare şi el uimit de bogăţia de culori ce iese din violoncel şi se împrăştie, cu urme, cu ecou, în primitoarea, generoasa sală a Ateneului Român.



Cameramanului i-a trecut alergia. „Puştiul ăsta e cel mai expresiv!”, şopteşte entuziasmat – iar mie, mică-mică în scaunul meu roşu, ca să fac sunetului loc să treacă, mi se întinde bucuria până la urechi.

Şi din spatele sălii, unde e şi juriul, se aud aplauze chiar înainte să se stingă dâra transparentă a ultimei note.

Iar tânărul aşteaptă, cu braţul stâng petrecut peste violoncel, ca peste un vechi prieten şi companion, debutul, la pian, al Sonatei „Arpeggione”. Aliată îi e, în a reda nuanţe şi culori, pianista Angela Drăghicescu – şi, pentru următoarele aproximativ 25 de minute, cei doi fac o echipă excelentă.

Şi dacă pe Ligeti a fost un fel de rockstar, pe „Arpeggione” Marcel e într-un salon din alte timpuri. Din timpurile în care a fost scrisă sonata, la Viena, pentru un instrument care se numea chiar aşa, Arpeggione. Pasiunea pentru instrumentul acesta s-a stins repede, a rămas însă bucata muzicală, în transcrieri pentru violoncel şi pian, pentru vioară şi pian – şi, la aproape 200 de ani de la apariţia ei, Marcel Johannes Kits propune în cadrul Concursului Enescu o versiune proaspătă şi foarte personală.

Iar Sala Mare a Ateneului Român e o gazdă bucuroasă de schimbul de energii, primeşte şi oferă – şi violoncelul pe care cântă Marcel, construit de Francesco Ruggeri la Cremona, în 1674, sună aici dumnezeieşte.

Cald, şi calm, şi plin, ca o adiere care umple urechile.

Şi, uneori, după părţile lente, mâna stângă a violoncelistului rămâne suspendată în aer, ca o torţă, vreme de câteva secunde. Iar tu te gândeşti că dacă estonianul acesta nu merge mai departe, spre semifinală, înseamnă că sunt şi concurenţi mai buni de-atât, iar asta pare aproape de necrezut.

La capătul unui efort sublimat în picături strălucitoare ce se preling spre bărbie, se face trecerea, cu o inspiraţie adâncă, e nevoie!, către proba virtuozităţii: Humoresque de Rostropovici, pe care nu-mi amintesc să fi ascultat-o vreodată, nici în Concursul Enescu, nici în afara lui.

Citesc apoi că Humoresque a fost compusă de Rostropovici ca un dar de zi de naştere pentru profesorul său, Semion Kozolupov; tânărul Msitslav nu numai că a scris-o, dar a şi învăţat piesa într-o noapte, ca s-o cânte pentru profesor a doua zi. Prea puţin din compoziţiile proprii pentru violoncel ale virtuozului Rostropovici mai supravieţuieşte astăzi, cu excepţia acestei piese şi a două studii (Moderato şi Scherzo), scrise la mijlocul anilor 1940, dar publicate la Moscova în 1972 abia, într-o colecţie ameestecată de studii pentru violoncel.

E ca un zbucium această bucată muzicală de numai 2 minute – iar Marcel Johannes Kits aminteşte atât de mult, în trăiri, expresie, cu inima în palmă, de al nostru Andrei Ioniţă.

Şi gata, 35 de minute de recital-concurs au trecut repede, prea repede.

Juriul se retrage să delibereze, iar pe aceeaşi scară, spre ieşire, se închide cercul – o doamnă i se confesează alteia: „Nu ştiu cum au fost cei pe care i-ai ascultat tu de dimineaţă, dar mie mi-a plăcut băiatul ăsta. Şi e şi frumuşel...”

Şi nici că se putea un alt deznodământ: trec mai departe, în semifinala programată două zile mai târziu, şapte violoncelişti; ultimul nume rostit de juraţi e al estonianului – tot el va închide, deci, şi etapa următoare.

***

Şi pentru concurenţi abia acum începe greul – căci calificarea în semifinală atrage după sine o probă de foc: interpretarea Sonatei nr. 2 în Do major op. 26 de George Enescu, alături de o lucrare la alegere (Şostakovici – Sonata pentru violoncel şi pian în re minor op. 40; Debussy – Sonata pentru violoncel şi pian în re minor; Prokofiev – Sonata pentru violoncel şi pian în Do major op. 119).

Iar după ora 21:00, când totul se va fi încheiat, preşedintele juriului, David Geringas, va considera că toţi semifinaliştii sunt câştigători. Va menţiona imediat şi motivul: „A fost probabil prima dată când au avut ocazia să înveţe şi să cânte această lungă şi dificilă sonată a lui George Enescu...”

Francezul Florian Pons, al patrulea concurent al semifinalei, e întruchiparea deplină a acestui provocator efort de învăţare şi interpretare – şi pare şi mai tânăr decât e atunci când urmăreşte serios, preocupat, cu ochii grijulii în partitură şi cu obrajii roşii, congestionaţi, firul sinuos al sonatei enesciene.



E aici un Enescu oferit pe părţi, pe bucăţele – nu o interpretare rotundă, închegată; n-a fost timp pentru ea, iar sonata enesciană cere disponibilitate totală – dar violoncelistul acesta, în cămaşă neagră, cu mâneca stângă suflecată până spre cot, e cu totul admirabil în încercarea sa de a ajunge pe vârf, la final.

Şi după un Prokofiev care îi e mult mai familiar, îşi priveşte colegul pianist, pianistul îi întoarce privirea – şi amândoi răsuflă uşuraţi. A fost un maraton.

***

E cu totul diferită impresia pe care o lasă Shizuka Mitsui, care îmbrăţişează sonata lui Enescu şi aceasta îi întoarce înzecit îmbrăţişarea.

Mai cu seamă că violoncelistul are parte şi de susţinerea generoasă, nuanţată, a unui excelent acompaniator care, lucru sigur, nu cântă Enescu pentru prima dată – Yu Nitahara e atât de bun c-ar putea concura, de sine stătător, la secţiunea Pian a concursului.

Acum însă toţi ochii din sală – vreo 80 de perechi – sunt pe Shizuka.



Care pare că are un microfon în cutia de rezonanţă a violoncelului – într-atât de plin şi de bogat e sunetul. Iar violoncelistul acesta ar putea primi deja un premiu pentru expresivitate – e cu totul dezinhibat, trăieşte sonata prin fiecare por, şi chiar şi prin şuviţele negre care-i acoperă jumătate de frunte; şi care dau, ele însele, propria reprezentaţie.

Şi, uneori, coada violoncelului se contopeşte aproape cu obrazul, iar alteori obrazul se îndepărtează, cât poate, ca şi când ar vrea să fugă – aşa se naşte, se extrage sunetul, şi-apoi se subţiază, ca un fir care se toarce.

Iar Enescu, acel Enescu răspândit în numeroasele foi din faţa lui Shizuka, sună acum ca un întreg – şi, pe măsură ce se cântă, paginile trec liniştit, nonşalant aproape, de la violoncelist la acompaniator, şi-apoi se odihnesc pe o margine a pianului.

Hotărât lucru: sonata aceasta, care a timorat, probabil, mulţi tineri din concurs, a fost un bun prieten pentru japonez.

Iar el e un bun prieten al urechilor noastre chiar de la început – mini-recitalul său din semifinala secţiunii Violoncel începe cu mai des cântatul, şi foarte dătătorul de emoţii, Debussy.

Auzi pianul, nostalgia violoncelului şi inspiraţia adâncă a lui Shizuka – şi te declari cu totul cucerit(ă). Şi râzi bucuros în sinea ta atunci când, pe anumite pasaje, interpretarea aduce aproape a chitară spaniolă; concurenţii se oferă pe sine în bucăţile pe care le cântă, iar japonezul oferă o viziune modernă, plină de patos, a acestei sonate armonioase, colorate – o interpretare potrivită, în urechile mele cel puţin, cu inovatorul care-a fost Claude Debussy.

Şi nu e cu nimic mai prejos nici cel mai tânăr concurent al zilei.

Yibai Chen, care n-a împlinit încă 17 ani şi care studiază la Universitatea de Arte din Berlin, face senzaţie în semifinală, cântând părţi din Şostakovici – Sonata pentru violoncel şi pian în re minor şi apoi, desigur, Enescu.

Dar pân-acolo, ca o umbră, ca şi cum nici n-ar fi, Yibai păşeşte pe scenă, în pauză, câteva secunde, ca să-şi aranjeze, pe podea, foile mari cu partitura sonatei de Enescu. Şi iese cum a intrat, în vârful picioarelor, şi-apoi îl auzi cum repetă, în culise, până aproape de anunţul că, gata, juriul s-a întors, poate intra de tot, cu totul.

Iar prezenţa sa pe scenă, în următoarele 50 de minute, e chiar opusul dârei firave, iluziei din pauză.

Interpretare în forţă şi personificarea încrederii, a seriozităţii absolute – căci Yibai îşi tratează foarte serios bucăţile muzicale şi iese, după finalul entuziasmant al sonatei enesciene, într-un cor de aplauze.



„A rupt băieţelul ăsta!”, se rezumă din sală.

***

E timpul unui plonjeu în adâncime – în adâncimea sălii, a lui Şostakovici şi-a lui Enescu. Pentru ultimul concurent al serii, estonianul pe care-l ştim deja, m-aşez, la propriu, pe ultimul rând de scaune al Sălii Mari.

Vreau să verific dacă se păstrează magnetismul muzicii şi-al personajului atunci când nu mai stai la nici doi paşi de scenă. Şi-apoi, de ce să nu te pui şi-n papucii juraţilor cale de un concurent? – căci ei ascultă violonceliştii, pe tot parcursul etapelor de concurs din Sala Mare, în spate, în loja regală sau în cele din imediata ei apropiere, la un scaun sau două distanţă.

Şi-atunci îngăduiţi-mi să mă închipui jurat pentru următoarele zeci de minute. Şi, chiar înainte de primele note, să apreciez perechea bună pe care o face sonata enesciană cu bluza neagră, cu model tradiţional, a Valeriei Lapşin, care-l acompaniază la pian pe Marcel.

Şi gata, e timpul pentru Enescu – iar nostalgia bucăţii muzicale e surprinsă cu talent, cu acribie, cu disponibilitatea de a înţelege, de tandemul violoncel-pian. Şi sala aceasta minunat împodobită, înveşmântată în culori, e şi mai frumoasă acum, când oferă sunetului loc să se preumble, să se desfăşoare – şi, da, vezi de-a dreptul cum sunetul se-nalţă, urcă spre cupolă şi se cuibăreşte între micile medalioane pe care scrie: Matematica, Astronomia, Fizica, Chimia, Biologia... şi, în spatele juraţilor, Muzica, mărita Muzică.

Iar respiraţia agitată a doamnei de lângă mine, care a alergat pe scări ca să nu piardă nimic din mini-recitalul estonianului, se linişteşte treptat, pe măsură ce muzica ia tot în stăpânire.



Şi în costumul negru, cu cămaşă albă, cravată şi pantofi de lac, Marcel Johannes Kits pare el însuşi o bijuterie în Sala Mare. „Our Marcel” [Marcel al nostru], îmi scrie, mândră, bucuroasă, o prietenă din Tallinn când vede fotografia lui Marcel tronând triumfătoare pe pagina mea de facebook la sfârşitul zilei.

„Our Marcel as well...”, îmi îngădui ghiduşia – căci e şi-al nostru estonianul pe durata concursului.

Şi Marcel va trimite şi el, pe ton glumeţ, atunci când totul se va fi încheiat, la dificultatea sonatei enesciene, atunci când va mulţumi unui prieten pentru că i-a împrumutat un iPad şi o pedală, pentru semifinală. Concurenţii au voie să arunce un ochi în partitura sonatei lui Enescu pe măsură ce cântă – şi mulţi, îi vezi, se înconjoară cu foi – şi foile se întind, una dupa alta, să intre cât mai multe pe suport.

Estonianul, care a găsit soluţia tabletei, priveşte în urmă bucuros: „Altfel, ar fi trebuit să construiesc un perete de partituri în faţa mea...”

Şi, la Şostakovici, i se adaugă, la pian, Angela Drăghicescu. Şi, pe ultima parte a lucrării, sala şi scena se umplu de zvâc. Şi talpa piciorului stâng se mişcă, se ridică, violoncelul e purtat de colo-colo, de parc-ar face parte din trup – şi e atâta forţă, e atâta ritm în sonata asta îndrăcită că-ţi trece prin minte un gând, ca o străfulgerare.

„Băiatul ăsta e în stare să cânte Şostakovici în finala cu orchestra!”

Credeţi în premoniţii? Nici eu. Dar gândului ăstuia nu i-am putut rezista.

Din sala se strigă „Bravo!”, „Bravo!” – şi eu comentez în barbă: „Dacă Marcel nu trece, îmi tai gâtul”.

[Ce bine că n-a fost nevoie.]

În tot cazul, mai au şi alţii din sală emoţii legate de viitorii finalişti. O doamnă i se adresează Alexandrei Guţu, atunci când juraţii se pregătesc să iasă ca să delibereze: „Doamna Guţu, am emoţii! Am niiiişte emoţii!”

Răspunsul vine cu un zâmbet: „N-ai de ce, e asigurat”.

Cine oare?

Râzi nervos: agitaţia noastră contrastează teribil cu liniştea juraţilor.

***

E pauză până aproape de orele 21:00 – şi Sala Mare devine un mic Babel: se-adună violonceliştii – şi nu, nu doar cei şapte, ci şi câţiva dintre concurenţii care i-au însoţit până aproape de semifinală –, vin şi acompaniatorii la pian, prieteni, parte din organizatori şi publicul rămas să afle rezultatele. Se vorbeşte în franceză, engleză, română, se râde, se discută aprins – şi, într-o lojă, pe tot parcursul serii, a fost, în sacou roşu, şi Paul Watkins, cel care va dirija finala, el însuşi violoncelist.

Undeva în mijloc, o mică insulă de singurătate: estonianul şi violoncelul său. Abia ieşit de pe scenă, ca şi în runda precedentă, îşi trage acum răsuflarea.

Iar David Geringas anunţă rezultatele rapid şi, în sală, sprâncene se ridică a mirare: sunt patru finalişti, nu trei. Yibai Chen e primul anunţat – cel mai tânăr concurent zâmbeşte uşurat – şi privirile tuturor se întorc apoi către Stanislas Kim, din Franţa. E în haine de stradă, comode, relaxate, Stanislas – el a cântat de dimineaţă – şi ochii-i râd pe sub ochelarii cu rame negre.

Atunci când e rostit numele lui Marcel, câteva puştoaice din spate aplaudă şi strigă vesel: Uuuuuh! – iar estonianul împarte bucuria cu violoncelul în haină albă şi strălucitoare.

Al patrulea finalist e japonezul cel chipeş: Shizuka Mitsui.

Şi toţi patru sunt invitaţi pe scenă, pentru o fotografie de grup. Iar Shizuka nu urcă până ce nu-şi schimbă adidaşii negri cu perechea de pantofi din lac strălucitor; la auzul rezultatelor dispăruse în culise ca să-şi aduca cutia argintie cu pantofii – şi acum îşi schimbă tacticos încălţările pe un scaun din primul rând.

Şi-apoi îmbrăţişările, fotografia oficială.

Şi două violoncele – în cutie neagră (al lui Shizuka), în cutie albă (al lui Marcel), în stânga şi în dreapta scenei, printre scaunele roşii – străjuiesc bucuria finaliştilor.

Stanislas Kim

Marcel Johannes Kits

Shizuka Mitsui

Iar despre finală ştim deja că va fi un festin: de două ori Concertul pentru violoncel şi orchestră în si minor Op. 104 de Antonín Dvořák (Stanislas Kim şi Shizuka Mitsui) şi de două ori Concertul pentru violoncel şi orchestră în mi bemol major Op. 107 de Dmitri Şostakovici (Yibai Chen şi Marcel Johannes Kits; trăiască premoniţiile urmate de confirmări!) – şi, la 21:15, atunci când ies din Sala Mare, finaliştii sunt încă pe scenă: l-au înconjurat pe dirijorul Paul Watkins ca să discute programul repetiţiilor de a doua zi.

Cavalerul de inimă roşie

Finala începe cu Dvořák – şi, pe scaunul negru, Stanislas Kim aşteaptă intrarea în concert; a lui şi a violoncelului. Şi e atâta linişte în aşteptarea lui, iar arcuşul pare o prelungire naturală a mâinii cu mânecă albastră şi manşetă albă.

Cu corpul îndreptat o idee spre dirijor, punctul focal, primul concurent al serii intră în poveste – şi observi îndată rotunjimea, arcul de cerc pe care îl formează braţul, îmbrăţişarea şi capul aplecat spre coarde; dar şi mişcările ample, suspendate, cu care se desparte de violoncel la capătul unui pasaj. Îşi fixează apoi ochelarii cu rame negre, îşi trece mâna prin părul care-i acoperă fruntea şi aşteaptă următorul dialog al violoncelului cu orchestra.

E bun, foarte bun Stanislas Kim – iar eu mă bucur de minunata privelişte asupra sălii, asupra muzicii, de la înălţimea unei loje laterale.

În loja de lângă mine se dau însă lupte grele. O doamnă elegantă, în rochie albă, îşi atenţionează sever soţul: „Nu dormi aici, că toată lumea se uită la tine!”

Eu nici gând să dorm. Nu vreau să pierd nicio secundă din Dvořák, concertul acesta pe care îl iubesc cu toată inima.

[Şi când o să mor, asta vreau să mi se cânte, nu „Marşul funebru” de Chopin.]

Iar aceasta pare o finală despre lumină şi întuneric – căci imediat lui Dvořák îi urmează Concertul nr. 1 pentru violoncel şi orchestră de Dmitri Şostakovici, cu intensitatea ce trimite la atmosfera unui thriller – căruia nu poţi, n-ai cum să nu i te supui.

Şi nici că vrea să schimbe imaginea aproape războinică a concertului Yibai Chen care, fără alte pregătiri, atacă direct prima măsură. Şi se zbuciumă, părul negru se zbuciumă şi el, şi Yibai ţine ritmul, tempoul, iar violoncelul se mişcă de colo-colo sub comanda lui.

Piciorul drept se ridică adesea şi bate în podiumul din lemn – şi, sub mâinile lui Yibai, se creează subţirimi şi profunzimi, căci e mult violoncel solo în acest concert scris, să nu uităm, de Şostakovici pentru prietenul Rostropovici.

Ce control aproape incredibil asupra partiturii, a instrumentului, a întregului concert, de la început şi până la sfârşit: tânărul în costum negru e cu totul dezinhibat şi, atunci când iese dintr-un pasaj muzical, se repede în aer, ca un animal sălbatic aproape.

E o interpretare de zile mari aici, în finala cu orchestră a secţiunii Violoncel, iar eu mă bucur că se-adună, cresc istoriile mele cu această bucată muzicală (ascultată prima dată în cadrul Festivalului Enescu, anul trecut, în interpretarea violoncelistului Valentin Răduţiu şi a Orchestrei Filarmonicii Cehe).

Finalul e cu urale şi cu „Bravo!” – şi Yibai iese la aplauze în mai multe rânduri. Şi poate c-ar fi dat şi bis, într-atât e de apreciat de publicul prezent, dacă acesta n-ar fi fost ceea ce, adică un concurs.

***

Când începe să cânte Shizuka Mitsui mă mir că nu-mi sare inima din piept – sau că n-o captează microfoanele. Într-atât de emoţionată sunt, într-atât de aproape de scenă, la doi paşi de orchestră chiar.

Mă tem oare c-o să mă cheme cineva să preiau violoncelul? Să cânt eu Dvořák în locul lui Shizuka? De ce m-oi fi aşezat eu moţ, după pauză, în rândul doi? Ca să-mi transpire palmele şi să contribui la naşterea concertului cu bătăi de tobă-inimă?

Cunosc răspunsul, dar îmi trebuie timp să-l înţeleg pe de-a-ntregul: m-am aşezat tocmai pentru că mă emoţionează interpretarea japonezului, ştiu deja din semifinală, şi-am vrut să-i studiez reacţiile – şi pe Dvořák, deschis cu totul în faţa mea, în părţi şi bucăţele, în fire şi şiraguri.

Anatomia sunetului se studiază bine în rândul doi al Sălii Mari; şi jumătatea aceasta de oră de concert, în care se ţese sunetul în faţa ta, şi dacă întinzi mâna poţi să-l şi atingi, rămâne în mintea mea drept una dintre marile, frumoasele amintiri ale ediţiei 2018 a Concursului Enescu.

Şi tot în mintea mea Concertul pentru violoncel şi orchestră al lui Dvořák va avea de-acum chipul transfigurat al lui Shizuka Mitsui. Seninătatea, liniştea din prima parte, şi-apoi intensitatea, vibratoul cu tot corpul, capul cu păr negru depărtat spre dreapta, spre partida de viori, gura întredeschisă căutând aerul, umplându-se cu el, privirea îndreptată uneori spre cerul Sălii Mari, incredibilul dialog, în sunete, în zâmbete, cu dirijorul, cu concertmaistrul, cu noi şi cu orchestra toată.

Dacă închid ochii asta văd: emoţiile mele, ale noastre, ale lui. Care se mişcă între noi, căci asta face muzica.

Şi-atunci când se strecoară printre instrumentişti, ca să-şi ia locul pe scaun, chiar la început, o violonistă îi şopteşte colegului din dreapta: „De-abia aştept să văd cum e”. Le place şi lor Shizuka Mitsui – şi aşteptările le sunt, desigur, răsplătite. Ca şi-n semifinală, japonezul se prezintă relaxat, în cămaşă neagră şi cu (de-acum cunoscuţii) pantofi de lac în care poţi să-ţi aranjezi şi părul – strălucesc ca o bijuterie – iar călătoria sunetului e dublată de dansul aproape imperceptibil al călcâielor. Şi, la pupitrul său, nici dirijorul n-are stare – se ridică pe vârfuri, se agită, zâmbeşte orchestrei, violoncelistului.

Aşa se construieşte bucuria.

***

Şi dacă Dvořák, Concertul pentru violoncel, se proiectează în afară – şi vezi asta atât de bine la Shizuka, concertul lui Şostakovici e o lume care se construieşte înăuntru; şi cere o altfel de stare, de trăire. E o lucrare pe care o asculţi cu dinţii încleştaţi.

Dar pân-acolo, concertul începe cu o uimire, deopotrivă a orchestrei şi a noastră – căci tânărul acesta care a închis, la propriu, toate serile concursului îmbrăcat în costum negru, sobru, vine să cânte Şostakovici, în finala cu orchestră, în cămaşă roşie, strânsă pe corp – şi cu această imagine (cumva) solară, galbenul părului, roşul cămăşii, plonjăm în atmosfera intensă a unuia dintre cele mai dificile concerte pentru violoncel.

Şi-n lumea lui Şostakovici, a Uniunii Sovietice – căci concertul a fost scris în 1959. Iar tema principală, în patru note, ta-da-da-dam!, care aproape că ţi se încrustează în piele şi care se multiplică la infinit în mintea ta zile bune după finală, trimite, pare-se, la una asemănătoare, folosită de Şostakovici pentru filmul „Tânăra Gardă”, în 1948: cadenţa temei însoţeşte un grup de soldaţi ruşi prizonieri mărşăluind spre moarte.

Ta-da-da-daaam! Ta-da-da-daaam!

Desigur, compozitorul acesta genial nu şi-a explicat niciodată lucrările, n-a oferit o cheie de lectură a muzicii sale – şi mai bine că nu, căci muzica aceasta puternică vorbeşte de la sine. Şi vorbeşte când tare, aspru, crunt, neiertător, când meditativ, elegiac, spre strângere de inimă, sub mâinile lui Marcel Johannes Kits, aplecat cu totul asupra violoncelului său, şi cu implicarea a-toate-cuprinzătoare a Orchestrei Filarmonicii „George Enescu”.

Şi ai senzaţia uneori că estonianul păzeşte de-a dreptul sunetul care iese din violoncel – să fie chiar atât cât trebuie, ce trebuie. Iar alteori îşi aşteaptă următoarea intervenţie în concert cu palma stângă pe jumătate din faţă. Repetă în minte următoarea parte? Încearcă să-şi domolească emoţia, bătăile inimii? Ar vrea să fugă şi nu poate? Probabil din toate câte puţin.

Şi nu altfel suntem noi, ascultătorii: pironiţi pe scaun, nerespirând aproape, ca să nu tulburăm cu nimic forţa, nuanţele, tabloul zugrăvit. Şi la sfârşit suntem toţi roşii, congestionaţi – eu sigur sunt – ca scaunele din Sala Mare, ca şi cămaşa lui Marcel. Căci e atâta intensitate în Concertul nr. 1 pentru violoncel şi orchestră de Şostakovici, atât de puternic magnetismul, capacitatea lucrării de a subjuga, că-ţi trebuie secunde întregi ca să-ţi revii. Să revii din lumea acestui concert, unde te-a tras după sine violoncelistul, în lumea unei zile oarecare de septembrie, la Bucureşti.

„Concertul în sine e o capodoperă”, rezumă domnul elegant, cu papion, de lângă mine. Şi Marcel Johannes Kits părăseşte scena într-un cor de aplauze, ca o descătuşare.



Iar noi ne tragem sufletul, în pauza care ne desparte de deznodământ, şi facem glume, râdem cu gura mare, ca să ne scuturăm de mantia strâmtă, incomodă, a lui Şostakovici cel roşu, în care-am fost prinşi în ultimele zeci de minute.

„Are ţinută, are clasă estonianul”, aud din spate. Şi tot în spate, actriţa Rodica Mandache îl descrie plastic pe cel de-al doilea concurent al serii, chinezul Yibai Chen: „Are ceva de lebădă neagră...”. Doamna de lângă îi răspunde cu un zâmbet: „Dar şi japonezul... cât e de frumos, cred că e făcut cu o europeancă”.

***

„Seara aceasta a fost o sărbătoare a violoncelului, până şi dirijorul este violoncelist. Toţi cei patru concurenţi ne-au încântat, fiecare în felul său special, de-a lungul Concursului Enescu. A fost o plăcere să îi ascultăm, dar, câteodată, e nevoie şi de un fel de matematică”, spune zâmbind, pe scena Sălii Mari, David Geringas – şi anunţă, tot cu un zâmbet, că ocupantul locului 4, japonezul Shizuka Mitsui, primeşte un premiu special, un masterclass la „Blackmore International Music Academy”, la Berlin.

Iar intensitatea, pasiunea cu care cântă Shizuka contrastează uimitor cu zâmbetul timid, de copil aproape, cu care-şi primeşte florile şi diploma.

Iar eu primesc (cu plăcere) confirmarea că, ediţie de ediţie, mi se îmbunătăţesc calităţile de jurat: estonianul de 23 de ani, Marcel Johannes Kits, câştigă secţiunea Violoncel a Concursului Enescu. Locul 2 merge la foarte tânărul Yibai Chen, iar locul 3, la Stanislas Kim. Iar excelentul pianist Yu Nitahara primeşte premiul pentru cel mai bun acompaniator.

Marcel Johannes Kits, Stanislas Kim, Yibai Chen, Shizuka Mitsui, Yu Nitahara

E însă o bucurie reţinută în gesturile estonianului; şi atunci când primeşte trofeul din porţelan alb, pe scena Sălii Mari, dar şi, minute mai târziu, pe un fotoliu verde, în rotonda Ateneului, în interviul câştigătorului pentru Televiziunea Română.

Şi adevărul e că, mereu în calitate de ultim concurent al serii, din etapa a doua şi până în finală, Marcel Johannes Kits n-a avut niciodată prea mult răgaz să respire, să se bucure de muzica celorlalţi concurenţi – sau de propriile victorii intermediare.

O va face în zilele următoare, când totul se va fi aşezat – şi va scrie, de acasă, din Tallinn, un mesaj entuziast, plin de detalii şi de mulţumiri. Sfârşitul e cu totul grăitor: „Felicitări tuturor finaliştilor, Yibai Chen, Stanislas Kim şi Shizuka Mitsui, a fost o onoare să facem muzică împreună; mulţumesc pentru că ne-am încurajat unii pe ceilalţi şi mulţumesc pentru că n-a existat acea senzaţie de «întrecere» în jurul nostru!”.

Iar finala îi va rămâne în memorie din numeroase motive, premiul cel mare între ele, dar mai ales pentru c-a fost prima oară când a cântat cu orchestră Concertul nr. 1 de Şostakovici.

Fotografii de Cătălina Filip, Alex Damian, Andrei Gîndac