Pregăteşte-te să ai răbdare cu tine dacă eşti consumator de filme care rulează la mall pentru că îţi trebuie un pic de timp să faci switch-ul către 2D şi apoi către o poveste într-atât de umană încât te bulversează pentru că... da, ţi se poate întâmpla şi ţie...

Emoţia, nu povestea

Da, ţi se poate întâmpla şi ţie emoţia pe care o descrie filmul. Pentru că PARKING vorbeşte despre starea aceea când nu mai speri nimic, când nu îţi mai trebuie nimic, când eşti un corp cu sufletul dezactivat şi... Big Bang! Se naşte Universul! Ai emoţii la o intensitate de care nu ţi-ai imaginat vreodată că eşti capabil, iar prin aceste emoţii ai acces la o altă versiune a ta, una excepţională de care toţi suntem capabil măcar o dată în viaţă. Este o stare pe care, deşi este ieşită din comun,  o trăim cu naturaleţe pentru că frumuseţea ei este firească. Este ceva rar, fericirea autentică, aceea care nu are nevoie de niciun fast şi nici măcar de cele 200 de maşini în care să iubeşti. Un fel de „we found love in a hopeless place“ al Rihannei, ca să fie o referinţă la îndemână, fără să dau detalii care să-ţi strice plăcerea de a vedea filmul.

PARKING este un must see

Mie mi-a plăcut enorm. Dar sunt conştientă de nişte lucruri. Este greu să fii empatic cu nişte artişti în general, iar personajele principale ale acestui film sunt artişti (un scriitor, o cântăreaţă dintr-o trupă cu potenţial, dar care nu este încă mainstream, şi un al treilea personaj  chiar mai artist decât ei doi, proprietarul cu complicaţii mafiote ale unui parking auto unde scriitorul este paznic). Este nevoie de ceva experienţă de viaţă ca să rezonezi cu situaţiile şi emoţiile prezentate în film şi este nevoie să te abandonezi poeziei. Nu va fi greu, la acest lucru se pricepe fantastic Tudor Giurgiu, nicio clipă nu te vor deranja mizeria şi degradarea, decorul în care se petrece această poveste, pentru că nici personajele nu fac un caz din asta, iar ochiul camerei este un ochi suprarealist, poetic, surprinde totul într-o lumină caldă şi indulgentă.

Nu mă înţelege greşit, PARKING nu este un film „de artă“, pentru iniţiaţi, nu este un film de festival, făcut pentru criticii de film, imposibil muritorilor. PARKING este un film pe care îl vei înţelege şi îl vei aprecia.

Un lucru simpatic, în imaginile care prezintă „amintirile“ din România ale personajului principal sunt câteva secunde în care apar poeţi adevăraţi: scenaristul filmului, Marin Malaicu-Hondrari, şi Dan Coman.

Aceasta nu este o cronică la filmul Parking, de aceea te îndrum să-ţi completezi informaţiile cu o cronică a Danei Mischie, pe care o găseşti aici.