Adevăruri de altădată:Muzica şi cinematograful

Cinematograful sonor a propus muzicianului o serie de probleme şi i-a sugerat numeroase dorinţi.

Mai întâi, el este o şcoală aspră. Umilinţa cea mai absolută este de rigoare! Pentru un producător, cea mai mare calitate a unei partituri este să treacă neobservată. Se cere muzicii o prezenţă modestă, abia atât cât trebue pentru ca să se umple un „gol", să întovărăşească un peisagiu, să sublinieze o meditaţie.

Când ea este indispensabilă, putem fi siguri că aceasta-i fiindcă se află, pe ecran, un bal sau o defilare. Muzicianul va sfârşi totdeauna prin a trebui să compună un vals sau un fox-trot - după cum filmul se petrece în 1835 sau în 1935 - un marş sau o paradă de bâlci. În afară de aceasta, se manifestă prea mult tendinţa de a neglija importanţa muzicii din punct de vedere sentimental sau dramatic, căci există un soi de teamă ca ea să nu împiedice cumva înţelegerea textului.

Acesta este motivul pentru care dozara efectelor e totdeauna sau aproape totdeauna neizbutită, în detrimentul ei, pe când în unele filme americane punerea lor la punct este atât de perfectă, încât nu se pierde nici o silabă din text, nici o armonie din muzică. Faptul prezintă o mare importanţă atunci când este vorba de o muzică îndepărtată (de pildă sgomotul unui bal, auzit dintr'o sală de jocuri sau dintr'o grădină); cea mai mare pate a timpului trebue să tragi cu urechea ca să-ţi dai seama dacă există sau nu muzică şi eşti mirat când prinzi câte odată un crâmpei de melodie care te face să spui: „Ba da, muzica continuă!".

Problema sgomotelor este tot atât de gravă în dozarea efectelor. Închipuiţi-vă că se sonorizează o scenă la ţară, ca o plimbare tăcută. Muzicianul compune vreo 30 de metri cu caracter pastoral. Dar camionul sonor aduce, într'o bună zi, o pradă enormă de cucuriguri, de mugete de viţei, de ţipete de curcani, nechezaturi de cai, etc., pe urmă aceste sunete diferite sunt suprapuse „la întâmplare" peste pastorală. Sgomotele sunt în general exagerat accentuate. 

(articol publicat de Darius Milhaud în „Adevărul", 1935)