Adevăruri de altădată: Voronca despre Arghezi

În literatura noastră de astăzi Tudor Arghezi înseamnă una din paginile cele mai scumpe şi mai fecunde.

S'au temut unii că succesul îl va sili să se uite pe sine şi că uneltele ne mai tremurându-i suav şi dumnezeeşte în mâini, el va ciopli numai forme comune şi fără suflet. I-a fost dat lui Arghezi ca acei cari au vrut să-i citească destinul în palma unui cântec şoptit de dânsul, să se înşele întotdeauna.

Nici o formulă n'a avut gratii destul de puternice ca să-l poată ţine închis. Când toată lumea căzuse la învoială că nu e vorba decât de „polemistul Arghezi", el, Arghezi, ascunzându-şi un hohot de râs, îşi orânduia „cuvintele potrivite" cari aveau să dea literaturii pe unul din cei mai mari poeţi. Gloria lui, cu ascensiune aparent bruscă, a făcut să se clatine câteva cenacluri de cafenea şi n'au lipsit dela ospăţul de gală care i se cuvenea poetului vorbele de supărare mocnind de ura şi intriga de dedesubt.

Poetul s'a ferit, fireşte, să-i dezmintă pe nemulţumiţi. El a stat totdeauna de o parte văzându-şi de treabă, nelăsându-se prins în nicio definiţie, trecând dela cuvântul acid al prozei la gângureala de azur a cântecului, aţintindu-şi urechea la tremurarea de coardă subţire a firului de iarbă sau la tictacul de ceasornic minuscul al gângăniilor. „Apucasem să scot şi eu un prim volum de versuri (spune Arghezi într-o savuroasă scrisoare publicată în Adevărul literar) şi mă gasiam în bluză şi pantaloni de lucrător, fluierând contemplativ cu mâinile în buzunare, dinaintea unui părete cu cărţi". Acest „prim volum de versuri publicat când poetul păşia pe pragul a cincizeci de ani, a fost urmat şi de altele şi recent de „Cărticica de seară", apărută în editura condusă de acel nobil cărturar care e d. Al. Rosetti), la a cărei răsfoire inima cititorului se va înfiora dulce ca la o deschidere de fereastră spre o dimineaţă şi o tinereţe cum rareori i-a fost dat să cunoască.

(articol publicat de Ilarie Voronca în Adevărul, 1935)