Adevăruri de altădată: Reacţie la o critică

În ultimul număr al „Convorbirilor literare", d. Al. Tzigara-Samurcaş, directorul lor, semnează un articol „Eminescu d-lui E. Lovinescu" prevăzut cu un semn de exclamaţie.

Prin lipsa de competenţă a celui ce-l scrie, recunoscută sincer de autor, şi chiar prin lipsa de intenţie de a strămuta discuţia într'un domeniu estetic ce-i este inaccesibil, articolul nu este critic. Scoborîtă în planul mobilelor romanului meu „Mite", chestiunea intră în cadrul problemelor ce se pot dezbate, fără ca amestecul autorului să pară inutil sau chiar inoportun.

Intervenţia d-lui Al. Tzigara-Samurcaş într'o discuţie literară, în care incompetenţa sa nădăjduesc să nu fie egalată decât de lipsa lui de orice pretenţie, ar putea apărea neobişnuită şi imprudentă. Când un publicist vorbeşte de „cel mai genial poet al neamului", acordând grade de comparaţie noţiunilor incomparabile sau când declară că nu va ţine seama de „umpluturile de prisos" ale cărţii, dovedeşte că a pus din greşală mâna pe clanţa uşei unei camere străine, unde nefiind chemat, nu era nici aşteptat; conştient de eroare, d-sa insistă totuşi să o forţeze nu în calitate de critic ci de „conducător vremelnic" al „Convorbirilor Literare".

D. Al. Tzigara Samurcaş este, în adevăr, directorul acestei reviste. Procesul de descompunere a „Convorbirilor" nu începe de acum, ci datează de mai bine de un sfert de veac; dar, dacă sub direcţiile precedente, revista a deviat de la ţelul indicat şi de tradiţia şi chiar de titulatura ei, deviaţia s'a făcut încă într'un sens onorabil şi anume într'un sens istoric; seriozitatea ştiinţifică a celor doi foşti directori a dat putinţă „Convorbirilor" de a aduce contribuţii valabile în alte domenii decât cel literar.

Adevărata tragedie a revistei nu începe însă decât odată cu direcţia d-lui Al. Tzigara-Samurcaş, pentrucă, la o incompetenţă literară egală cu cea a predecesorilor săi, d-sa adaugă un ingeniu flecar, şi o lipsă de seriozitate atât de evidentă, încât, dacă aşi avea convingerea că există un singur om de răspundere ca să mă contrazică, mi-aş frânge peniţa.

(articol publicat de E. Lovinescu în „Adevărul", 1935)