Adevăratele probleme ale şcolii
0
Câţiva pedagogi francezi au propus de curând suprimarea notelor din catalog la clasele primare.
Teza lor, intitulată „constanta macabră", este aceea că, indiferent de nivelul real al unei clase, profesorii tind inconştient să distingă între trei categorii de elevi: buni, mijlocii şi slabi. Cu alte cuvinte, chiar şi într-o clasă excelentă, vor exista elevi consideraţi a aparţine elitei şi elevi sortiţi eşecului. Argumentul e falacios: important e cât de mare sau de mic este procentul cu pricina. Şi, desigur, important este raportul cu nivelul general al clasei: elevii nu sunt buni, mijlocii sau slabi în absolut, nici notele aceleaşi. În plus, nu notarea elevilor este de vină pentru succesul sau eşecul acestora. Nota este o simplă constatare de fapt.
Pedagogii cu pricina cred că notarea poate fi înlocuită cu un „contract de încredere" între profesor şi elev, care ar prevedea anunţarea de către profesor a eventualelor greşeli şi obligativitatea corectării lor, altfel spus, instaurarea unui precontrol. Ei sunt de părere că şcoala trebuie să renunţe la „logica disciplinară" de până acum şi să introducă, deocamdată doar la clasele mici, o „logică a competenţei".
Note şi rivalităţi
Dar oare ce mijloc mai eficace decât notarea avem la îndemână spre a verifica însuşirea unor competenţe? Experienţa mea de dascăl îmi suflă că notele din catalog nu sunt măsuri disciplinare: ele nu sunt resimţite ca pedepse decât în cazul unor nedreptăţi flagrante. Din contră, trezesc ambiţii sau stimulează. Teama nemărturisită a pedagogilor la care mă refer este, în definitiv, aceea că notele clasifică şi creează rivalităţi. Este chiar rolul lor esenţial în pregătirea pentru o societate concurenţială şi în care egalitatea este una de şansă. Notarea este cea care o garantează pe aceasta din urmă.
Nu e prima oară când remarc că dezbaterile legate de sistemul şcolar, la noi, ca şi aiurea, inventează probleme mai mult sau mai puţin false, ignorându-le pe cele adevărate. Şi voi începe cu cea mai evidentă şi mai rar băgată în seamă. O voi formula ca întrebare: evoluţia sistemului de învăţământ s-a făcut oare în acelaşi ritm cu evoluţia societăţii înseşi? Răspunsul este nu. Nu e nevoie de cine ştie ce filosofie ca să vezi că societatea informatică a anilor 2000 nu mai are decât foarte puţine puncte comune cu aceea a industrializării forţate din anii 1950, când eram eu însumi elev într-o şcoală destul de asemănătoare, ea, cu cea actuală.
Nu mă refer la conţinuturi, ci la matriţă. În anii 1970, în România, când îl urmăream pe fiul meu (născut în 1965) la lecţii, sau în anii 2000, în Franţa, unde fiica mea (născută în 2002) învaţă, temele sau metodele nu diferă atât de mult de cele de acum mai bine de o jumătate de secol, încât să nu mă pot descurca. Mă regăsesc cu plăcere pe mine, elevul silitor de la primara de odinioară, fără să simt vreo barieră de netrecut. În timp ce întreaga lume în mijlocul căreia trăiesc e despărţită de ani-lumină de aceea în care am copilărit. Am mai scris pe acest subiect, inspirat de Alecu Russo, care observa că lumea din jurul lui 1848 nu mai semăna cu aceea în care se născuse.
Şcoala epocii internetului
Acestea fiind zise, se pune şi o altă întrebare: cum îi pregăteşte şcoala pe elevi în condiţiile în care e rămasă mult în urma societăţii în care ei vor trebui să-şi aplice competenţele? Faptul că folosesc, aproape de la început, computerul în locul creionului şi internetul în locul bibliotecii ţine de suprafaţa lucrurilor, nu de fondul lor.
Facilităţile oferite de noile tehnologii nu trebuie confundate cu temeiurile unei şcoli adaptate epocii. Ceea ce numim dintotdeauna materii prezintă o plajă diferită de cea tradiţională, în sensul că numărul lor a crescut în funcţie de tehnologiile postmoderne, dar spiritul predării şi al învăţării e acelaşi. Mai mult: şcoala epocii internetului a făcut paşi în urmă tocmai din cauza facilităţilor oferite de internet! Anonimatul, colectivismul, plagiatul, despre care am tot scris, sunt oglinda fidelă a acestei şcoli care n-a învăţat să profite de pe urma achiziţiilor din ultimele decenii decât, aşa zicând, pe latură negativă. Nu numai că nu creează competenţele adecvate prezentului, dar încetează aproape cu totul să creeze competenţe.
Nu sunt pesimist, sunt, pur şi simplu, realist. Şi nu renunţarea la note şi la catalog reprezintă o problemă adevărată pentru şcoala anilor 2000. Post-scriptum. Vreţi să ştiţi ce subiect a fost propus recent la Bac-ul francez pentru Ştiinţe şi Tehnologia Managementului (STG)? Iată-l: „Prezentaţi formalităţile pe care trebuie să le îndeplinească un marochinier care vrea să-şi protejeze timp de 20 de ani marca de falsificatorii care operează în România". Un sindicat francez i-a denunţat caracterul insultător. Dincolo de asta, e vorba de o pseudo-şcoală care reduce competenţele elevilor la prejudecăţile profesorilor.
"Experienţa mea de dascăl îmi suflă că notele din catalog nu sunt măsuri disciplinare: ele nu sunt resimţite ca pedepse decât în cazul unor nedreptăţi flagrante. Din contră, trezesc ambiţii sau stimulează.
Se încarcă comentariile...
