Titlul de mai sus al documentarului semnat de cineastul sovietic Mihail Romm în 1965 ar fi potrivit şi pentru noua producţie americană, care a avut premiera recent şi la ei şi, deşi ar merita un interes mult mai mare, se „bucură“ deja, parcă pentru a confirma lucrurile afirmate în film, de un remarcabil insucces la public (cu tot aspectul său de thriller alert, cu tot happy-end-ul introdus cu anasâna şi cu toată prezenţa celor două super-vedete în fruntea distribuţiei, se pare că conotaţiile politice şi filozofice ale poveştii s-au dovedit un pietroi prea greu de înghiţit pentru cea mai mare parte a publicului).

Cum intră şi se instalează B.B.-ul de tip nou (adică, adevăratul) în vieţile noastre

Ne-am obişnuit cu filmele sau cărţile care ne arată societăţi ale viitorului represive, totalitare şi care exercită un control absolut asupra cetăţenilor lor, de la „1984“ al lui Orwell (ecranizare excelentă a britanicului Michael Radford chiar în 1984) până la „Povestea cameristei“ / „The Handmaid’s Tale“ a Margaretei Atwood (ecranizare mai puţin inspirată semnată de Volker Schlöndorff în 1990). Mai rar ni s-a arătat, însă, modul în care se ajunge la astfel de regimuri totalitare, felul în care se insinuează şi se instaurează fascismul, şi aici (plus în actualizarea temei la ceea ce ne doare acum cel mai tare, reţelele sociale şi Facebook-ul) constă meritul acestui „The Circle“ (nu se traduce, pentru că-i numele reţelei sociale gigantice care, de la un anumit punct încolo, vrea să controleze tot globul).

Trebuie spus că acest film semnat de regizorul american James Ponsoldt (aflat la al cincilea lungmetraj, dar care nu a strălucit până acum prin nimic) ecranizează, de fapt, un roman al autorului american Dave Eggers, care semnează şi scenariul, alături de regizor. Eggers este unul dintre superstarurile începutului de mileniu literar american şi i s-a mai ecranizat, mai degrabă dezamăgitor, romanul „O hologramă pentru rege“, de către Tom Tykwer. „The Circle“ ne arată parcursul unei tinere talentate şi muncitoare, Mae Holland (Emma Watson), proaspăt angajată la compania titulară, care descoperă treptat că paradisul care pare, pentru „pălmaşi“, acest loc de muncă („toată lumea vrea să lucreze pentru The Circle“) se poate transforma într-un infern, care însă, prin implicaţiile sale sociale şi politice, ne priveşte pe noi toţi. Ponsoldt filmează totul atent şi cu grijă, în stilul marilor thrillere politice americane ale anilor ’70, dar şi cu „neglijenţe“ care sugerează prezenţa camerelor video de supraveghere sau a webcam-urilor, existente acum peste tot.

Eamon Bailey (Tom Hanks), urmaş al lui Gates, Jobs şi Zuckerberg, o extensie greţoasă a „spiritului american” şi o expresie a cinismului marilor corporaţii, în ce are acesta mai dăunător

Cine-a schimbat, de fapt, lumea? Ford, Gates, Jobs, Zuckerberg. Adică, mai degrabă, industriaşi

Avem de-a face, mai întâi, cu o caricaturizare a spiritului american – optimist, încrezător în sine şi progresist –, care a schimonosit deja înfăţişarea a aproape întregii planete, în numele unui „miracol economic“ care, de cele mai multe ori, se lasă aşteptat. Aşadar, totul pare destul de banal. La început, Mae se confruntă cu chestii pe care deja angajaţii corporatişti le-au înghiţit demult: „nu ai viaţă socială cu colegii, nu ţi-ai activat reţeaua socială, profilul tău nu spune nimic despre plimbările cu caiacul“ etc. Tânăra începe să se îngrijoreze atunci când îşi dă seama că, prin brăţara montată la „vizita medicală“, starea sa psiho-somatică este monitorizată în permanenţă. În urma unor greşeli pe care le face, Mae acceptă propunerea de a-şi transmite viaţa pe Internet, prin The Circle, 24 de ore din 24, 7 zile din 7, în numele „transparenţei totale“, şi acum deja vorbim despre un alt nivel al „jocului“.

Totul – adică dimensiunea politică şi propriu-zis fascizantă – devine clar în momentul în care The Circle, ca urmare a amplorii şi a influenţei pe care le-a căpătat, solicită integrarea procesului de vot, care să fie obligatoriu şi să se desfăşoare prin reţeaua respectivă, mai întâi în SUA, apoi şi în restul lumii. „Nu vor mai exista astfel tirani şi psihopaţi, pentru că nimeni nu se va mai putea ascunde“, sună oferta firmei. Frumos, nu? Să nu ne iluzionăm în vreo posibilă reacţie a populaţiei, masele sunt, oriunde şi oricând, nimic altceva decât mase. Transmisia online a fetei este asaltată simultan de sute, mii de mesaje prin care „fanii“ (un număr astronomic de privitori simultan în reţea) îşi exprimă încântarea şi dependenţa de noul „drog“. În campus, lui Mae i se aruncă de necunoscuţi replica „You change the world, Mae“, deviză stupidă a progresismului tembel, care nu vede nimic dincolo de avansul tehnologic.

Mae Holland (Emma Watson) şi tatăl ei bolnav de scleroză multiplă, Vinnie (Bill Paxton), de a cărui suferinţă firma profită din plin. Alături, mama fetei, Bonnie Holland (Glenne Headly)

Un viitor mai puternic decât noi, creat şi adus de forţe impersonale

Evident, primul lucru la care ne gândim, când e pusă pe tapet tema supravegherii, este „1984“-ul orwellian, publicat în 1948 (în care supravegherea indivizilor joacă un rol esenţial), descriere genială mai degrabă a teoriei revoluţionar-totalitare decât a practicii (care, sigur, poate varia), tocmai de-aceea marele autor nu şi-a putut imagina o eră a „supravegherii voluntare“, a sfârşitului, dorit şi auto-asumat, al intimităţii, pe care (începem s-)o trăim acum. „The Circle“ aminteşte de filme mai vechi în care viaţa unui individ era urmărită nonstop, prin intermediul camerelor TV, de către întreaga planetă, fie fără ca acesta să ştie („Truman Show“), fie supunându-se voluntar unui experiment („EdTV“), dar acestea par acum atât de demodate, tot atât de demodate pe cât este televiziunea faţă de Internet şi, mai ales, corolarul acestuia, Facebook. Ceea ce ni se arată că se întâmplă pe ecran este, în mod categoric, rău, dacă nu chiar Răul, la fel de rău pe cât erau existenţele „sclavilor fericiţi“ din viitorul imaginat de Aldous Huxley în „Brave New World“, existenţe indistincte ale unor indivizi identici. Este rău, pentru că, cu siguranţă, acesta nu a fost niciodată proiectul de Om, nici al lui Dumnezeu, nici al adversarilor Lui, iluminiştii.

Rezultă, atunci, că orice poate împiedica acest viitor este un lucru bun. Scenariul lui Eggers nu are, însă, curajul de a merge până la capăt şi se teme să atace tehnologia, ca izvor impersonal al Răului, inventând un happy-end în care susţine că tehnologia („nu putem fi din nou primitivi“, spune Mae) este un lucru bun, în orice caz inerent, şi că aceasta poate fi controlată. Cum? Eliminând din joc pe indivizii care erau agenţii umani ai răului, cum ar fi onctuosul Eamon Bailey (Tom Hanks), aşadar dând vina doar pe intenţiile malefice ale unuia sau altuia. Ceea ce ne spun totuşi, corect, Eggers şi Ponsoldt este că acest viitor, această dezvoltare a lucrurilor, plecând din momentul de faţă (Facebook şi Zuckerberg), este implacabilă şi nu poate fi împiedicată. Sau poate toate aceste speculaţii sunt hazardate, iar filmul nu-i decât o lovitură sub centură între trusturi, la adresa concernului Facebook şi-a magnatului Zuckerberg, caz în care spectatorii l-au tratat corect cu flit.

Info

The Circle (SUA, 2017)
Regia: James Ponsoldt
Cu: Emma Watson, Tom Hanks, John Boyega

3 stele

PORTRET DE REGIZOR

Sergei Loznitsa – un documentarist cu suflet de ficţiune


Regizorul ucrainean Sergei Loznitsa (se pronunţă Serghei Lozniţa) – al cărui nou şi excelent film, documentarul observaţional „Austerlitz“ (despre turiştii care vizitează Auschwitzul), a avut parte de o (unică) proiecţie în recent încheiatul Festival al Filmului European de la Bucureşti – este o prezenţă din ce în ce mai familiară pentru cinefilii români, depăşind demult statutul de „ilustru necunoscut“. Primul contact cu opera (şi chiar cu persoana sa) a avut loc în toamna lui 2010, cu ocazia ediţiei de debut a Festivalului Les Films de Cannes à Bucarest, când Loznitsa a venit personal pentru a-şi prezenta primul său lungmetraj de ficţiune, tulburătorul „My Joy“, care avusese premiera pe Croazetă. Atunci, prin bunăvoinţa regizorului Cristian Mungiu, am avut şi personal şansa unei extrem de instructive discuţii cu cineastul despre care până atunci nu ştiam mare lucru. Ulterior, societatea Voodoo a distribuit pe marile ecrane româneşti „My Joy“, ca şi următoarea „ficţiune“ a regizorului, un film de(spre) război intitulat „In the Fog“ (2012), la rândul său prezentat la Cannes.

Specialist în I.A.

Regizorul s-a născut, de fapt, în fosta Bielorusie sovietică, pe 5 septembrie 1964. A crescut în Kiev, iar în 1987 a absolvit Politehnica de aici, cu specializarea în matematici aplicate. Între 1987 şi 1991, a lucrat ca cercetător la Institutul de Cibernetică kievean, specializându-se în inteligenţa artificială, apoi a activat ca traducător din japoneză. În 1997, absolvă şcoala de film din Moscova (VGIK) şi, din 1996 până acum, a semnat mai mult de 17 documentare, precum şi cele două lungmetraje de ficţiune menţionate mai sus (ambele cu românul Vlad Ivanov în distribuţie).

Îmi spunea că a trecut la ficţiune, apropo de „My Joy“, pentru că aceasta îi permite să filmeze lucruri pe care altfel, în documentar, n-avea cum (vezi scena masacrului din finalul acelui film). Sunt mulţi cineaştii care-au început ca documentarişti şi s-au transformat în mari regizori de ficţiune (Antonioni, Resnais, Kieslowski, fraţii Dardenne etc.), dar Loznitsa, ca şi austriacul Ulrich Seidl, continuă să îmbine armonios, în cariera sa, filmul documentar cu cel de ficţiune.

„Austerlitz“ – un mare film despre Holocaust – se mai dă şi duminică, la Iaşi

Proiecţia de la Bucureşti cu „Austerlitz“ a avut loc la Cinema Muzeul Ţăranului şi va fi urmată de o unică proiecţie la ediţiile din ţară ale Festivalului Filmului European, la Iaşi (Casa de Cultură „Mihai Ursachi“), duminică, 14 mai 2017, de la ora 15.00. „Austerlitz“ este un documentar observaţional care tratează o zi din actuala stare turistică a sitului Auschwitz, locul unde au murit atâţia oameni şi care-a devenit sinonim cu exterminarea politică. Ca şi „Fiul lui Saul“ de anul trecut (un alt film care-ar trebui proiectat non-stop într-un cinematograf sau spaţiu public, aşa cum se proiectau, la un moment dat, filmele lui Tarkovski în Franţa), „Austerlitz“ este şi un mare film despre Holocaust, iar actualitatea şi importanţa lui sunt de domeniul evidenţei.



Loznitsa reuşeşte să atingă două teme, două subiecte esenţiale şi deosebit de actuale: modul în care mai reuşim să ne raportăm la un eveniment istoric major de la care au trecut, iată, 70 de ani (de-aici, cred, jocul de cuvinte Austerlitz/Auschwitz) şi, doi, nocivitatea (cel puţin pentru elementarul bun-simţ) a turismului modern, de masă, cu conotaţii culturale, istorice sau spirituale (vezi şi „tragedia“, repet la adresa minimei decenţe intelectuale, care se întâmplă la mănăstirile din nordul Moldovei), în care ajungi bou şi pleci vacă, căruia circuitul de la Auschwitz nu-i este decât un caz particular.

Top 5 filme importante

1. My Joy / Schaste moe / Fericirea mea (Germania-Ucraina-Olanda, 2010)
2. In the Fog / V tumane / În ceaţă (Germania-Olanda-Belarus-Rusia-Letonia, 2012)
3. Austerlitz (Germania, 2016)
4. Maidan (Ucraina-Olanda, 2014)
5. The Event / Sobytie (Olanda-Belgia, 2015)