În ultimii cinci ani, un număr semnificativ de manageri de instituţii publice de cultură (muzee, teatre, biblioteci) cu state vechi au părăsit funcţia – prin Agenţia Naţională de Integritate, demisii, demiteri, evaluări picate sau deces.

Nu se ştie cum, totuşi, schimbarea generaţională n-a rezolvat problemele instituţiilor din România, nici măcar pe cele de management.

În acest moment, ni se vorbeşte despre feudele de la muzeul din Bîrlad, de la teatrul din Piteşti, de la biblioteca din Zalău, de la AFCN şi Centrul Naţional al Dansului (toate sînt, legal, instituţii publice de cultură).

 

Acum, în România, un manager de teatru naţional împlineşte anul ăsta şi 65 de ani, şi 10 ani de mandat. Doi mai au trei ani pînă la pensie, dar sînt în funcţie de mult peste 10 de ani. Un altul conduce instituţia de peste 10 ani, dar e foarte departe de vîrsta pensionării. Unul are 68 de ani, dar nu e clar dacă are şi peste 10 ani de management, pentru că Ministerul Culturii l-a uitat în post ca interimar o perioadă nedefinită, ani şi ani de zile. Unul singur are deja şi peste vîrsta de pensionare, şi peste 10 ani de mandat.

 

În Bucureşti, în total, doi manageri de teatre şi unul de muzeu naţional au şi peste 65 de ani, şi o grămadă de ani în funcţie. Ei sînt aşa-numiţii dinozauri ai sistemului. În afara Capitalei, situaţii de manageri cu vîrstă venerabilă nu par să existe, iar mandatele de decenii sînt relative (nu par să existe la teatre, altele decît cele de animaţie/de copii, la muzee – depinde, la biblioteci – nimănui nu-i pasă).

 

Spre deosebire, aşadar, de acum patru sau cinci ani, în prezent există un aproape consens profesional asupra nevoii de a limita mandatele de management – prin plafonarea la X ani sau/şi la vîrsta de pensionare. Unii vor maxim 10 ani (e soluţia, fără limitarea la vîrsta pensionării, dintr-un proiect prezentat acum doi ani la o Conferinţă a Managerilor), alţii ar fi de acord cu 15 ani (ciclul de dezvoltare instituţională despre care se scrie în diverse cercetări internaţionale), alţii doar cu interdicţia de a avea manageri pensionari. Fiindcă e destul de clar că actualii veterani nu vor părăsi altfel postul, mandatele de multe decenii închistează şi ucid o instituţie (să aştepţi schimbarea naturală e prea mult), iar o dinamică mai mare a unor viziuni manageriale concurente e un semn de sănătate sistemică, ce poate creşte şi profesionalizarea potenţialilor manageri.

Doar că nu (doar) asta face proiectul de lege actual.

Modelul ideal, statuat de noua propunere legislativă, al managerului e cel al cuiva care, dacă se întîmplă să fie un artist/specialist cu rezultate notabile în profesie, e, la o adică, tolerat în funcţie, cu condiţia să nu se manifeste profesional-artistic mai deloc (iar în amendamentele pe care unii şi le doresc, chiar deloc-deloc, nici măcar cu titlu gratuit). Dacă se abţine să lucreze, poate ar fi bine să fie specialist, dar nu sîntem siguri că e musai.

 

Una dintre problemele actuale ale legii e că limitează foarte strict (în teorie) studiile pe care trebuie să le aibă managerul – astfel încît, de pildă, o actriţă precum Coca Bloos n-ar fi putut niciodată deveni manager de teatru (nu că şi-ar fi dorit), pentru buna raţiune că e absolventa unei facultăţi de filozofie, nu de teatru. Nici un dramaturg nu se prea califică (nici Mihail Sebastian nu ar fi fost bun), pentru că de regulă sînt absolvenţi de Litere, Limbi Străine şi altele asemenea, în schimb, un relativ proaspăt absolvent de Actorie se califică. Pentru că, totuşi, legea are şi portiţe, dacă la primul concurs nu se prezintă nimeni, condiţiile astea de studii se pot modifica – şi aşa se face că avem, totuşi, şi manageri-dramaturgi, de exemplu, în funcţie.

 

În propunerea legislativă actuală, ideea de bază de la care s-a pornit e că omul se va fi putut specializa într-un domeniu şi ulterior licenţei, prin masterat şi doctorat. Cea la care s-a ajuns e că trebuie să aibă licenţă sau masterat în domeniu, în ştiinţe umaniste (istorie, teologie...) sau în... ştiinţe juridice ori economice. Iar ca să nu rămînă nimeni fără coledzi, se doresc amendamente care să includă şi relaţiile publice şi ştiinţele comunicării. În forma votată de Senat, nu se solicită dovezi că juristul are treabă cu muzeul sau biblioteca, în memoriul cu amendamente se cere experienţă în domeniul de funcţionare al instituţiei – eventual, cu dosar de presă. E un fel de struţocămilă, căci de ce-ar avea juristul sau economistul dosare de presă şi oare a fi fost juristul unui muzeu înseamnă a avea experienţă în domeniul de funcţionare al instituţiei (istorie, arte vizuale, etnografie...) sau a avea experienţă în domeniul juridic? Sau te califică, misterios, în ambele? Economiştii/contabilii de la OMV au oare experienţă în distribuţia de combustibili sau în propriul lor domeniu? Că ai fost responsabil de achiziţii într-o bibliotecă e, legal şi profesional vorbind, experienţă în biblioteconomie? Doar întreb.

 

În fapt, există două modele instituţionale pentru cultură – cel al managerului-administrator şi cel al managerului-specialist. Primul, valabil, de pildă, în teatrele germane, presupune obligatoriu „dublarea” administratorului cu un director artistic, responsabil de conţinutul cultural al activităţii, iar responsabilitatea e partajată. Cel de-al doilea, comun în Franţa, îi oferă managerului-artist/specialist un director executiv responsabil de aspectele birocratic-administrative. Ce e cert e că o instituţie culturală are nevoie de un „cap” care să dea viziune specifică (nu administrativă), iar în cazul instituţiilor de spectacol, şi de un „şef de trupă” care să dea coeziune, coerenţă, profil artistic.

Ei bine, România a reuşit, pînă acum, performanţa de a vrea să aibă modelul francez, doar că fără directorul executiv. Eventual, artistul performant care străluceşte în materie de finanţe publice, resurse umane, investiţii şi achiziţii. Modelul german nu e aplicabil, fiindcă dubla comandă nu e permisă în sistemul public, există un singur responsabil cu cheltuirea banului public. Din această dilemă nu putem ieşi – dar e vital s-o facem cît mai curînd.

 

Ce propune, în acest context, proiectul de lege? În varianta votată, managerul, dacă e artist/specialist, să lucreze în propria instituţie doar „în mod excepţional” (juridic vorbind, asta se traduce prin „cînd îi dă voie ministrul/primarul/preşedintele de Consiliu Judeţean). Intenţia de amendare e să nu mai lucreze de-loc. Nici măcar cu titlu gratuit.

Sînt două întrebări aici: 1) există, în prezent, un abuz al managerilor care lucrează enorm în propriile instituţii? 2) care e cîştigul cultural şi profesional al instituţiei dacă managerul nu poate lucra deloc, de exemplu, cu propria trupă, în cazul teatrelor?

Evident, situaţia lucratului în propria instituţie nu se găseşte la biblioteci şi se regăseşte extrem de rar la muzee (managerul care e curatorul unei expoziţii). Măsura vizează direct instituţiile de spectacol – mai exact, absolut singurul caz în care managerul cîştigă o căruţă de bani din activităţi artistice în propriul teatru: Teatrul Naţional Bucureşti.

Am cerut date de la Ministerul Culturii (concluziile, aici) şi am trecut prin paginile unei armate de teatre locale din Bucureşti şi ţară. Fenomenul abuzului de lucru personal în instituţia manageriată pur şi simplu nu există – în afara TNB, media, norma generală, de activitate artistică a managerului în propriul teatru e de o dată pe an sau o dată la doi ani, iar în unele cazuri (la Tîrgu-Mureş, de pildă), cu titlu gratuit. (Cîştigurile din spectacole cu impresar nu intră în calcul, că nu-s ale teatrului.) Culmea, nu legea lasă loc la fenomenul de la TNB, ci Ministerul Culturii – toţi miniştrii, inclusiv cel din guvernul tehnocrat din 2016, au semnat actele adiţionale cu montările şi cîştigurile managerului de la TNB, deşi le puteau limita.

Între „fără număr la TNB” şi „deloc la nimeni” e un întreg univers de nuanţe cu totul pierdute dacă uiţi că legea asta nu se aplică doar teatrelor din Bucureşti. Care e cîştigul cultural? Mediul profesional ar trebui să ştie că, din 2008 pînă prin 2014, interdicţia de a lucra în propriul teatru a existat şi că a fost eliminată fiindcă singurul ei efect a fost apariţia sistemului „suveicii” (manageri-regizori care se invitau unii pe alţii să monteze, fiecare în teatrul condus de celălalt) şi muuulte rapoarte interesante ale Agenţiei Naţionale de Integritate. N-a existat nici o perioadă de glorie instituţională, în care teatrele, operele şi filarmonicile să prospere pentru că managerii nu montau/jucau/cîntau/dirijau. A existat doar multă imaginaţie juridică din partea celor care voiau, totuşi, s-o facă şi inhibarea celor legalişti. Fiindcă, totuşi, dacă managerul a devenit manager pentru meritele lui de viziune şi capacitate de conducere a trupei, şi le aplică el mai cu succes dacă nu poate lucra direct cu trupa? E o soluţie culturală viabilă ca Maia Morgenstern, de pildă, să nu poată niciodată, în nici o condiţie, juca într-o producţie a propriului teatru? Sau estimăm că manager devine un artist abia la final de carieră (înainte de 65 de ani, totuşi)?

 

(PS: De fapt, cu multă imaginaţie legislativă, amendamentul vizat la proiectul deja votat le dă, fără să vrea, managerilor mai multe posibilităţi să lucreze în propria instituţie decît au în acest moment: interdicţia vizează doar „îndeplinirea programului minimal” – deci, în afara programului minimal, managerul poate lucra în propria instituţie nestingherit, fără număr, fără limită în privinţa banilor pe care-i poate primi pentru asta – din cei 10% pe care oricum trebuie să-i strîngă din donaţii, sponsorizări şi finanţări nerambursabile. Mazeltov!) 

 

Ori managerul, care acum va putea fi, poate, şi jurist, economist, teolog, poate şi fost jurnalist de cotidian etc., e, în această calitate, prevăzut a fi strict un administrator (eventual, specializat în strînsul de sponsorizări şi donaţii), iar componenta artistică/de specialitate/culturală e irelevantă? Care e viziunea asupra managementului cultural pe care o normează această lege, în măsură să vindece măcar pe ici, pe colo sistemul – una în care profesionistul din domeniu e prin definiţie pericolul cel mai mare, iar vindecarea vine de la transformarea managerului în pur administrator financiar? Şi dacă aşa e (fiindcă ce-i în propunere aşa arată), de ce nu şi-o asumă ca atare iniţiatorii şi susţinătorii?

 

Şi o notă finală despre legiferare

 

La art. 3 din actualul act normativ, o condiţie pusă în proiectul legislativ pentru „încredinţarea mandatului” e ca persoana în cauză „să nu deţină o funcţie de conducere la o altă instituţie din România”. Reiese, deci, că poate deţine o funcţie de conducere la aceeaşi instituţie la care e scos la concurs postul de manager – la teatre, de exemplu, directorul economic al instituţiei în cauză poate deveni manager, dar directorul artistic de la alt teatru, nu; curat liberă competiţie.

 

Doar că, mai jos, la nou-modificatul art. 29, ni se spune că „în cazul în care cîştigătorul concursului (...) deţine o funcţie de execuţie sau de conducere în aceeaşi instituţie ori în altă instituţie de cultură, contractul individual de muncă (...) se suspendă”. Dacă verificarea condiţiilor de „încredinţare a mandatului” se face înaintea concursului de proiecte, iar omul nu poate să fie şef într-o altă instituţie, cum poate el să-şi suspende contractul de şef într-o altă instituţie după? Sau, fiind condiţii de încredinţare a mandatului, nu de participare la concurs, întîi se dă concursul şi pe urmă se verifică dacă omul îndeplineşte condiţiile – inclusiv, de pildă, capacitatea deplină de exerciţiu?

 

Adică, întîi se cheltuiesc resurse, bani şi nervii tuturor, iar la urmă, dacă se constată că omul avea o funcţie de conducere, reluăm concursul? Iar la primul articol fiind vorba despre „instituţii”, iar în al doilea, de „instituţii de cultură”, rezultă că, dacă era simplu angajat sau avea funcţie de conducere într-o instituţie altfel decît de cultură (dacă tot pot fi din prima şi jurişti sau economişti, care-s potenţial în paralel şi artişti, curatori, muzeografi, bibliotecari), acolo nu i se suspendă contractul de muncă? Curat constituţional, coane Fănică!