Lăsându-ne drept amintire regatul său atât de bogat cuprinzând, cum se ştie, drept debut filmul de scurt-metraj intitulat „Doi vecini”, salutat cu o căldură prevestitoare a unui mare talent cinematografic de către însuşi Tudor Arghezi, a cărui tabletă a inspirat scenariul.

Acest scurt-metraj, eveniment în epocă, a prefaţat, se poate spune, virtuţile excepţionale ale unei personalităţi născută anume pentru film şi pentru comedie.

Debutul propriu-zis a fost, după părerea mea, filmul „Un surâs în plină vară”, o capodoperă, semănând fericit cu un Abecedar cuceritor prin frumuseţea poveştii, prin poezia imaginii, prin tandreţea abordării subiectului, prin tinereţea interpreţilor lansaţi atunci ca mari vedete, înzestrări pe care aveam să le întâlnesc mai târziu în celebrul abecedar „Albinuţa” a lui Grigore Vieru, distins cu premiul ”Erasmus”.

Filmul avea un titlu premonitoriu pentru cariera profesorului universitar doctor Geo Saizescu, „Un surâs în plină vară”. De la „acel surâs fericit”, cariera viitorului Rege al Comediei cinematografiei româneşti urma să cuprindă, cum mai ziceam, toate, dar toate ipostazele comediei, până la gravitatea satirei virulente încărcate de sarcasm din  filmul ”Secretul lui Bachus”, satiră vitriolantă pentru o societate întreagă.

Iată regatul filmic purtând pecetea unui artist care l-a consacrat pe Geo Saizescu Rege al comediei:

Doi vecini (1959), Dragoste la zero grade (1964), Un surâs în plină vară (1963), La porţile Pământului (1965), Balul de sâmbătă seara (1968), Astă seară dansăm în familie (1972),  Păcală (1974), Eu, tu şi Ovidiu (1977), Grăbeşte-te încet (1981), Şantaj (1982), Secretul lui Bachus (1984), Sosesc păsările călătoare (1984), Secretul lui Nemesis (1985), Harababura (1990), Păcală se întoarce (2006), Iubire elenă (2010), A doua şansă (2011)...

Acest regat a îmbogăţit cultura cinematografiei româneşti şi a rămas în toate ipostazele un regal.

N-a fost actor important, n-a fost operator inspirat şi n-a fost scriitor apt să slujească scenariul cinematografic cu strălucire la care Geo Saizescu să nu facă apel şi, astfel, vizionarea filmelor purtând pecetea lui Geo Saizescu să devină o bucurie şi astăzi.

Regizorul, profesorul, decanul Facultăţii de Teatru şi Film al Universităţii Hyperion a fost în toate împrejurările presupuse de diversitatea genului Comedie şi un lansator de vedete.

Am făcut apel la acest regat tocmai pentru a reliefa vocaţia unui mare artist în stare să zugrăvească nepieritor un univers întreg.

Greu se va mai întâlni cinematografia română cu un asemenea talent şi cu o asemenea dăruire pentru a crea o operă întreagă făcută să învingă toate barierele presupuse de trecerea vremii şi a vremurilor. Toate filmele lui Saizescu, de la „Surâsul” pomenit la virulenţa satirei atroce din „Secretul Lui Bachus” sunt atât de actuale şi astăzi, unele mai actuale decât au fost la premieră.

Omagiul pe care îl aduc astăzi lui Geo Saizescu este omagiul pe care rar avem şansa să-l aducem unui creator dăruit să rămână, cum au rămas actuale comediile lui Caragiale.

Ne-am cunoscut când eram foarte tineri şi visători, ne-a legat o prietenie trainică de o viaţă şi am avut şi bucuria de a ne afla pe aceeaşi baricadă literară şi artistică pentru că Geo Saizescu a fost implicat în viaţa societăţii româneşti cu un patriotism izvorât tot timpul fierbinte, model pentru verticalitatea artistului autentic.

Comediile lui Saizescu au toate darul sacru de a învinge timpul şi de a fi pentru fiecare generaţie, indiferent de caracterul societăţii, modele morale, modele de identitate naţională, trăsătură fundamentală pentru opera care vine să îmbogăţească patrimoniul unui gen artistic.

Prietenia noastră s-a întemeiat şi pe atributele unor raporturi de familie, i-am fost naş de cununie, i-am fost naş la botezul copilului, astăzi regizor înzestrat, care are şi meritul de a-i păstra şi duce mai departe cu mândrie şi talent numele.

Sunt dator să adaug în încheiere că Geo Saizescu a fost un scriitor autentic, autor de „cărţi şcoală” pentru arta filmului, de memorii şi de literatură propriu-zisă, activitate care vine să întregească şi ea personalitatea unui mare creator.

Sfârşitul l-a aflat la masa de lucru, revăzând scenariul filmului inspirat de romanul lui Gib Mihăescu, ”La Grandi Flora”.

Nu pot să nu înscriu aici şi meritul lui în ipostaza de vicepreşedinte al Fundaţiei „Nişte Ţărani,” căruia i se datorează şi ideea şi realizarea înfiinţării primului Festival Internaţional ECO-ETNO-FOLK, desfăşurat într-un sat de la poalele Olteniei de sub munte, cu ecou internaţional timp de 13 ediţii anuale, cât a durat festivalul, la care au participat creatori de pe cinci continente.

La şapte ani de la despărţirea de el, mă gândesc că Ministerul Culturii ar putea institui un premiu naţional cu numele „Geo Saizescu” pentru filmul de comedie.