Abdellatif Kechiche: „Plăcerea feminină e mult mai intensă decât cea masculină“

Abdellatif
Kechiche: „Plăcerea feminină e mult mai
intensă decât cea masculină“

Regizorul tunisian Abdellatif Kechiche (53 de ani), câştigătorul premiului Palme d'Or de anul acesta. Foto: Marian Iliescu

În lungmetrajul său recompensat anul acesta cu Palme d’Or la Cannes, „La vie d’Adèle“, regizorul tunisian Abdellatif Kechiche spune că a fost interesat să exploreze „misterul plăcerii feminine“.

Ştiri pe aceeaşi temă

Filmul „La vie d’Adèle“ a stârnit valuri de la bun început, când a fost proiectat la Festivalul de film de la Cannes. În primul rând e vorba de o poveste de dragoste lesbiană, între eleva Adèle (Adèle Exarchopoulos) şi studenta Emma (Léa Seydoux). În al doilea rând, scenele de sex din film sunt explicite, În plus, actriţa Léa Seydoux a ieşit în presa tabloidă cu acuzaţii împotriva regizorului Abdellatif Kechiche, care ar fi fost tiran pe platourile de filmare şi le-ar fi pus pe protagoniste să facă lucruri degradante. Cu toate acestea, filmul a primit marele premiu de la Cannes. Prezent în România, la festivalul „Les Films de Cannes a Bucarest“, regizorul tunisian a declarat că tensiunile dintre el şi actriţă sunt artificiale, fiind „preţul plătit că filmul a stat atât de mult în lumina reflectoarelor“. Şi că spectatorul care vine la film nu trebuie confruntat cu asemenea poveşti: „Când te duci la un restaurant, nu te interesează disputele din bucătărie“, a mai spus Abdellatif Kechiche. Din fericire, cei care văd filmul îşi dau seama că „La vie d’Adèle“ reprezintă mult mai mult decât un simplu scandal dintre un regizor şi actori, mult mai mult decât nişte scene de sex explicit. Este, poate, şi motivul pentru care a fost premiat.

 

„Adevărul“: Aţi declarat pentru „The Guardian“: „În filmele mele, nu vreau să fie ca-n viaţă. Vreau de fapt să fie viaţă. Momente reale de viaţă, asta caut.“ Acesta e motivul pentru care s-au prelungit filmările la peste patru luni - aţi avut nevoie de timp să creaţi realitatea?
Abdellatif Kechiche:
Da, îmi doresc să creez realitate. Uneori obţin asta mai repede, cum a fost la precedentul meu film, unde filmările au durat şase săptămâni, alteori mai greu, ca acum.

Ieri, la conferinţa de presă, spuneaţi: „Am vrut să urmăresc evoluţia Adelei în timpul filmărilor“. Deci Adele a evoluat?
În primul rând, am vrut să spun că am preferat să urmăresc viaţa Adelei, decât viaţa Emmei.

Vorbim de Adele actriţa sau de personaj?
Cele două se întrepătrund. Şi cred că şi actriţa a evoluat, a ajuns să-şi pună anumite întrebări despre ea însăşi, să devină mai conştientă de ea însăşi.

Câţi ani avea?
Când am cunoscut-o avea 18 ani, iar filmările au fost făcute şase luni mai târziu. Între momentul în care am cunoscut-o şi cel în care am terminat filmările a fost perioada în care ea devenea femeie. Acesta e de fapt procesul pe care-l urmăresc – Adele, care devine femeie. Adele cea reală şi personajul deopotrivă.

Aşa stând lucrurile, nu pot evita întrebarea dacă sentimentele dintre cele două protagoniste au devenit ele însele reale.
Asta nu ştiu, trebuie să le întrebaţi pe ele. Nu m-am preocupat cum au evoluat sentimentele între ele, pentru mine importante erau sentimentele personajelor. Am simţit de la bun început că între ele ar putea fi o atracţie, iar personajele le-au permis actriţelor să-şi exprime sentimentele. Restul e viaţa lor privată. Nu m-am văzut cu actriţele în afara platourilor de filmare, să ştiu ce se întâmpla cu ele.

Da, dar dacă vorbim de ce se întâmpla la filmări, actele sexuale au fost reale, nu mimate. Asta se vede clar în film.
Platoul de filmare permite să ajungi dincolo de intimitate. Când îşi exprimă dorinţa sau plăcerea, cele două sunt personaje. Desigur, e o confuzie între personaj şi sine, dar rămânem doar la nivelul impresiilor. Nu mi-am pus problema atunci care era intensitatea plăcerii lor sau a emoţiilor, în realitate. Important e ceea ce vedeam – şi eram mulţumit.

Dar urmăriţi să obţineţi realitate...
Adevărul, mai degrabă decât realitatea. Pentru că realitatea nu e întotdeauna adevărată.

În filmul dvs. e o discuţie despre diferenţa fundamentală între plăcerea feminină şi cea masculină. Deci între gândirea feminină şi cea masculină.
Nu cred că e vorba de gândire.

Păi locul plăcerii nu e creierul?
E teoria dumneavoastră. Nu sunt sigur că locul plăcerii e creierul. Plăcerea se află în vălul palatin al gurii, la gust, plăcerea e atingere, miros, ceea ce vezi. Eu sunt pentru o plăcere a simţurilor.

Să revenim la diferenţa dintre plăcerea feminină şi cea masculină. Cum aţi reuşit să intraţi în pielea unei femei?
Nu intru nici în pielea unei femeii, nici în cea a unui bărbat. Totuşi, percep plăcerea feminină ca fiind de o intensitate mult mai mare decât cea masculină. Nu trebuie să fiu nici bărbat, nici femeie, pentru a şti acest lucru. E de ajuns să simţi că aşa se întâmplă. Plăcerea masculină pare simplă, poate e doar în creier, cum spuneţi, dar plăcerea feminină e multiplă şi de o altă intensitate.

Platoul de filmare permite să ajungi dincolo de intimitate. Când îşi exprimă dorinţa sau plăcerea, cele două sunt personaje.

În film, aveţi multe gros planuri cu guri care mănâncă. De ce?
Consider că e un lucru frumos, e o plăcere să priveşti, să filmezi guri care mănâncă. E ceva senzual, foarte frumos din punct de vedere estetic. E o plăcere!...

Deci dumneavoastră, care filmaţi, şi noi, care privim filmul, suntem cu toţii voyeurişti.
Şi ce e rău în asta?

Deşi filmul o urmăreşte tot timpul pe Adele, ea rămâne misterioasă.
Aş zice mai degrabă secretă, decât misterioasă. Aşa, misterioşi suntem toţi.

Ştiţi că e celebra expresie „misterul feminin“...
În cazul acesta, e mai degrabă vorba de misterul plăcerii feminine. Altfel, există foarte bine şi misterul masculin.

Deci expresia „misterul feminin“ e o invenţie a bărbaţilor.
Poate fi şi invenţia femeilor, poate şi ele se vor misterioase.

Vedeţi în scandalul stârnit ulterior de Léa Seydoux o tentativă de a se distanţa de experienţa din film? Un fel de a zice „eu nu sunt de fapt aşa, am fost forţată de regizor să fiu aşa“.
Să ştiţi că nu m-am gândit la asta, dar e o explicaţie plauzibilă.

Sau e o reacţie de vedetă răsfăţată?
Asta în mod sigur!

Cum a fost receptat filmul dumneavoastră în Tunisia?
Nu a fost văzut.

Şi nu va fi văzut?
Dacă va fi piratat, da.

E cumva interzis?
Nu e o interdicţie oficială, dar are o reputaţie proastă. Deja a făcut destule valuri în Franţa... Asta, poate că e un film care deranjează.

De ce deranjează?
Din cauza subiectului pe care-l abordează – lesbianismul.

Chiar şi-n Franţa?
Da, acolo sunt manifestaţii anti-gay. E o mentalitate bizară care domneşte în rândul maselor de câţiva ani în Franţa. Mâ gândeam că filmul va pune mai multe probleme în alte ţări, dar nu a fost aşa. N-a fost nicio discuţie negativă nici în Polonia, nici în Japonia, Spania, Italia sau Marea Britanie. De exemplu, am fost uimit de felul pozitiv în care filmul a fost primit în Polonia.

Dar dacă vorbim de o ţară musulmană?
În cazul Tunisiei şi al Algeriei, ţări pe care le cunosc, tinerii şi adulţii sunt branşaţi la internet, sunt deschişi, iar sexualitatea e dincolo de religie. Tabuurile sexuale sunt una şi realitatea vieţii este cu totul altceva. Tineretul tunisian e mult mai liber decât o vor instituţiile din Tunisia. Instituţiile vor ca lucrurile să rămână tabu. Asta, deşi homosexualitatea există dintotdeauna în Tunisia, iar oamenii care trăiesc aceste experienţe nu au nicio problemă care ţine de culpabilitate. Problema e a instituţiilor, care de fapt nu vor să se vorbească despre asta. Lucrurile acestea există, dar trebuie să păstrăm tăcerea în privinţa lor. E un lucru complet stupid.

Nu vă e frică de reacţia unor grupări musulmane radicale?
Am primit deja destule ameninţări, după acest film, din partea a tot felul de persoane care au fost iritate de el. Asta e! Fiecare trebuie să-şi asume ce face.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: