Ţara lui „dom’ şef“

Suntem ţara unde funcţionarul public nu este funcţionar, ci „dom’ şef“ (sau, după caz, „şefa“). Aşa trebuie să te şi adresezi lor, dacă vrei să fii băgat în seamă.

De la ministru, director de instituţie publică, până la tanti care stă în spatele unui ghişeu sau chiar la portar – cu toţii sunt şefi de care depinde rezolvarea sau nerezolvarea problemei tale. Prin urmare, ei sunt conştienţi de puterea pe care o au, la fel şi tu. Aşa stând lucrurile, nu-ţi rămâne decât să te duci la ei cu „săru’ mâna“ şi cu coada-ntre picioare, în speranţa că le vei câştiga amabilitatea. Asta, dacă nu apelezi chiar la tradiţionalele plocon, peşcheş, şpagă. Nu contează că ei sunt doar o curea de transmisie între fondurile publice şi tine, că grămada de bani pe care stau ca o găină nu e a lor, ci e şi a ta, căci ai contribuit la ea prin taxe şi impozite. Nu contează nici că ai legea de partea ta sau drepturi de care trebuie să beneficiezi. Totul depinde de bunăvoinţa sau de capriciile lor, totul stă sub pixul lor, iar tu poţi foarte bine să mori cu legea şi cu dreptatea în braţe.

Astfel gândeşte şi Eugen Şerbănescu, directorul Centrului Naţional al Cinematografiei. Nu, nu e un mecena care finanţează din fonduri proprii filmele româneşti, ci un funcţionar pus în fruntea unei instituţii publice. Cu toate acestea, se consideră stăpân al cinematografiei de la noi şi e convins că succesele acesteia i se datorează în mare măsură. S-a văzut acest lucru şi de curând, când se împăuna cu victoria obţinută de „Poziţia copilului“ la Berlin. Asta, deşi în 2010 filmul lui Călin Netzer fusese respins de la finanţarea CNC. Scenariul lui obţinuse 6,34, medie la care contribuiseră din plin notele acordate de Florin Mihăilescu, care îi dăduse 4 pe linie. Florin Mihăilescu fusese numit în juriu, în mod discreţionar, de însuşi Eugen Şerbănescu. După ce a apărut articolul „«Poziţia copilului» – nota 6 în România, aur la Berlinală“ în „Adevărul“, Şerbănescu s-a manifestat din nou ca un vechil pe moşie, de data asta agresiv: ne-a ameninţat, urlând la telefon, că ne va distruge şi că ne va da în judecată. Ca orice stăpân, face urât când cineva nu-l ia, slugarnic, cu „să trăiţi!“.

Din fericire, mai există şi oameni care nu vin cu căciula-n mână la boieri, ca iobagii din alte vremuri. Nu că asta i-ar face să se considere mai puţin boieri...