Şi românii au ucis, nu-i aşa? VIDEO

Prin cel mai recent film al său, documentarul „Ţara moartă“, o succesiune de fotografii din anii ’30-’40, regizorul Radu Jude îşi continuă demersul său din ultimii ani de demascare a fascismului românesc. Acesta rezultă ca fiind unul dintre cele mai semnificative din Europa, punând sub semnul întrebării tarele unui popor care prea des se consideră „prietenos şi ospitalier“.

Să începem prin a spune ce înseamnă din punct de vedere tehnic acest nou film al lui Radu Jude (care va rula în cinematografele din România, începând de vineri, 25 august), înainte de a vedea – mult mai important – ce înseamnă din punct de vedere politic şi din punct de vedere cinematografic. Filmul – care a beneficiat până acum în România de două proiecţii, una la festivalul de film documentar One World şi alta la TIFF Cluj-Napoca, şi a fost prezentat în premieră internaţională la Festivalul de la Locarno – este un eseu documentar compus din peste 500 de fotografii din cele peste 8500 ale colecţiei Costică Acsinte (fotograf interbelic şi imediat postbelic, activând în Slobozia), texte de Emil Dorian (medic evreu, ale cărui jurnale din acea vreme au apărut la editura Hasefer) – citite de însuşi regizorul Radu Jude – şi fragmente de pe coloana sonoră a filmelor de propagandă din anii ’30-’40 (mai ales fasciste, antonesciene, dar şi comuniste, post-1945). Şi, pour la bonne bouche, cântece legionare şi fragmente sonore din discursurile „mobilizatoare“ ale regelui Carol al II-lea şi ale mareşalului Ion Antonescu.

Trilogia „poveştilor îngropate“

După premiera de la Locarno, cronicile din presa internaţională au fost laudative, iar site-ul Kino-Zeit.de a notat că „producţia «Ţara moartă» face parte dintr-o trilogie a unor poveşti îngropate, alături de «Aferim!» şi «Inimi cicatrizate»“: „Noul copil de aur al cinematografiei româneşti a găsit un mod propriu de a privi în spatele mecanismului fotografiilor. Acolo stă ceva care în istoriografia prezentă a României este prea uşor uitat: rasismul. Jude combină cercetările politice cu un mod de abordare abstract“. Putem spune că jurnaliştii germani au înţeles perfect şi au pus astfel punctul pe „i“. Cei care-au văzut deja noul film al lui Radu Jude au putut afla, dacă nu ştiau deja, că, timp de câţiva ani, sportul naţional pentru „românii verzi“ a fost uciderea de „jidani“, cărora li se puneau în cârcă fel de fel de vini, mai mult sau mai puţin imaginare.

Este, practic, cel de-al treilea film al regizorului cu această tematică, după „Aferim!“ (despre existenţa şi efectele rasismului în România modernă) şi „Inimi cicatrizate“ (ecranizare a romanului lui M. Blecher, contextualizată istoric), fără a mai vorbi despre spectacolele sale de teatru care bat tot acolo, şi va fi urmat de un film de ficţiune despre masacrele antievreieşti din „Odessa“ aflată sub stăpânire românească. În afară de un documentar, puţin văzut, al timişoreanului Florin Iepan, nu prea există nimeni în cinematograful românesc care să se fi gândit să arate ororile acelor ani, felul în care am fost minţiţi de propaganda istoricilor comunişti şi post-comunişti, aşa că demersul încă tânărului regizor, cu toate imperfecţiunile sale, nu poate fi considerat decât salutar.

„Cine a ucis va mai ucide“

După vizionarea acestui film – o experienţă dificilă şi tulburătoare –, orice om de bună credinţă nu mai poate nega existenţa Holocaustului românesc. Sunt crime de război sau în contextul acestuia pe care trebuie să le recunoaştem şi să ni le asumăm. Să nu uităm, însă, ceva şi mai grav: o vorbă care spune „Cine a ucis va mai ucide“. Spre finalul documentarului lui Radu Jude, este citat un ofiţer român care-i spunea, în timpul războiului, bărbierului său: „Am omorât atâţia jidani, de mi-am săturat ficaţii“. Toleranţa românului este o vorbă goală, îţi dai seama văzând acest film.

Nu mă refer la civilizaţia tradiţională, dar, în ce-o priveşte pe cea modernă, prototipul „românului verde“ este setat încă de piesele lui Caragiale, puţin spus geniale: este în primul rând Jupân Dumitrache, „proprietar“, „mândru de onoarea lui de familist“ şi cetăţean onorabil şi demn, care execută în fiecare seară rondul şi-şi cheamă subordonaţii la gardă. Ferească Dumnezeu ca acestui Jupân Dumitrache să i se dea o armă şi vieţi pe mână, într-un cadru organizat, aşa cum s-a întâmplat de-atâtea ori (vezi şi „Salata“ lui Petru Dumitriu, transformată în filmul „O vară de neuitat“ de Lucian Pintilie, singurul cineast cu care Jude are oarecare afinităţi, prin oglinda pe care le-o întinde compatrioţilor săi, demers evident neplăcut acestora) şi, cu siguranţă, se va mai întâmpla.

Un experiment artistic radical

Din punct de vedere cinematografic, experimentul lui Radu Jude – de a crea cinema din imagini de epocă, preexistente – este chiar mai radical decât cel al lui Ujică (secondat de Dana Bunescu) din„Ţara moartă“ n-ar fi existat fără comentariul sonor aferent, care-l transformă într-un film, altfel ar fi fost o simplă succesiune de imagini. Primul demers auctorial al lui Jude a constat în selecţia fotografiilor din colecţia Acsinte (500 şi ceva din peste 8500), apoi montarea lor într-o subsecvenţă care nu este doar cronologică, ci şi, să-i zicem, „tematică“ (monteur: Cătălin Cristuţiu).

Succesiunea fotografiilor începe prin 1937, când încep şi notaţiile din jurnalul medicului Dorian, şi se încheie după un deceniu, odată cu instaurarea comunismului victorios. Fotografiile (în general, de studio, dar există şi câteva exterioare) respectă momentul temporal la care se referă fragmentul de jurnal lecturat de Jude, totul curge în sens cronologic, dar, de fapt, imaginea aleasă de autor comunică în permanenţă cu fundalul sonor, fie el textul scris sau mostrele din înregistrările sonore de arhivă. Din confluenţa acestor factori rezultă povestea unui deceniu întreg de istorie cinematografică, mai eficientă şi mai cinematografică, poate, decât ar fi fost o ecranizare ficţională a „patimilor“ medicului Emil Dorian (care aminteşte mult, de altfel, de jurnalul altui evreu exemplar, scriitorul Mihail Sebastian).

Info

Ţara moartă (România, 2017)
Regia: Radu Jude

5 stele

Citeşte şi:

De ce suntem fundamental răi. „Cine a ucis va mai ucide“

„Mi se pare dezgustător că legionarii sau mareşalul Antonescu sunt încă văzuţi ca nişte patrioţi“ – interviu şi cronică despre filmul lui Radu Jude „Inimi cicatrizate“

PORTRET DE REGIZOR

Radu Jude – ultimul „golden boy“ al „noului val“ românesc

Radu Jude, credit photo @Locarno Festival, Marco Abram

După premiera internaţională a filmului „Ţara moartă“ de la Festivalul de la Locarno din această vară, jurnaliştii de la un site de profil nemţesc l-au numit pe regizorul Radu Jude (născut pe 28 martie 1977, la Bucureşti, aşadar în vârstă acum de 40 de ani) „noul copil de aur al cinematografiei româneşti“, consfinţind astfel o realitate evidentă în ultimii ani pentru orice cinefil de bună-credinţă. Criticii străini sunt extaziaţi acum de ceea ce numesc „o trilogie a unor poveşti îngropate“ (formată din filmele „Aferim!“, „Inimi cicatrizate“ şi „Ţara moartă“), aşadar de dimensiunea politică şi antifascistă a încă tânărului autor român, dar prima parte a carierei lui l-a arătat mai degrabă ca pe un cineast preocupat de micile drame ale cuplului sau ale familiilor disfuncţionale, aşadar de „micul infern“ cotidian (scurtmetrajul „Alexandra“ şi „Toată lumea din familia noastră“).

„Lampa...“ i-a purtat noroc

Jude a irumpt însă cu altceva în conştiinţa cinefilă autohtonă, cu un film atât de bun încât, dacă-l vizionai, era imposibil să nu te îndrăgosteşti imediat de autorul lui şi să-ţi doreşti să-i urmăreşti cariera viitoare, cu alte cuvinte un titlu care anunţa un mare cineast: scurtmetrajul „Lampa cu căciulă“ (2007), la un moment dat cel mai premiat, la festivalurile internaţionale, scurtmetraj românesc din toate timpurile. Scenariul acestui film despre relaţia dintre un tată (Gabriel Spahiu) şi băiatul său era scris împreună cu ieşeanul Florin Lăzărescu, după o povestire a acestuia, scriitor cu care va colabora mai târziu şi la „Aferim!“.

După alte câteva scurtmetraje („Dimineaţa“, „Alexandra“) şi după respingerea proiectului cu scenariul „Principii de viaţă“ (realizat ulterior de Constantin Popescu jr.), debutează în sfârşit în lungmetraj cu „Cea mai fericită fată din lume“ (2009), inspirat din experienţa sa de lucru pe platourile din publicitate. „Mi se pare dezgustător că legionarii sau mareşalul Antonescu sunt încă văzuţi ca nişte patrioţi“, îmi declara regizorul într-un interviu anul trecut, astfel că la un moment dat conştiinţa politică a autorului se radicalizează (şi pe fondul recrudescenţei fascismului, prin fenomene ca trumpismul, Brexit-ul sau homofobia CpF), de aici rezultând filme ca „Aferim!“ (2015, despre existenţa şi efectele rasismului în România modernă) şi „Inimi cicatrizate“ (2016, ecranizare a romanului lui M. Blecher, contextualizată istoric), anul acesta „Ţara moartă“, fără a mai vorbi despre spectacolele sale de teatru care bat tot acolo.

Regizorul lucrează acum la un film de ficţiune despre masacrele antievreieşti din „Odessa“ aflată sub stăpânire românească (titlul final: „Nu-mi pasă dacă vom intra în istorie ca barbari”, citat din Ică Antonescu). Jude este şi autorul unor bijuterii (relativ) ignorate, cum ar fi mediumetrajul „Film pentru prieteni“ (2011, tot cu Gabriel Spahiu, singur aproape tot filmul în faţa camerei) şi scurtmetrajele recente „O umbră de nor“ (2013, cu regizorul de teatru Alexandru Dabija, distribuit şi în viitoarele sale filme) şi „Trece şi prin perete“ (2014, după Cehov), ambele despre interacţia dintre religie şi lumea contemporană.

Top 5 filme importante

1. Aferim! (România, 2015)
2. Lampa cu căciulă (scurtmetraj, România, 2007)
3. Film pentru prieteni (România, 2011)
4. Inimi cicatrizate (România, 2016)
5. Ţara moartă (România, 2017)

Citeşte şi:

„E ţiganii oameni?“ – cronica la filmul lui Radu Jude „Aferim!“

„Controversă“ la Timişoara: un spectacol despre intoleranţă, „marca“ Radu Jude. „E indienii oameni?“

„Dragostea ca un câmp de luptă“ – cronica la spectacolul lui Radu Jude „Scene dintr-o căsnicie“

„Nu am urmat mimetic viziunea lui Bergman“ – interviu cu Radu Jude despre spectacolul „Scene dintr-o căsnicie“

„Copiii ne privesc“ – cronica la filmul „Toată lumea din familia noastră“ al lui Radu Jude

„Mă influenţează viaţa mea şi a celor din jur“ – interviul cu Radu Jude ocazionat de acest film