Şi dacă nu te mai auzi, Enescu?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Festival deschidere

La sfârşitul acestei săptămâni, se încheie şi cea de-a XXV-a ediţie a Festivalului Internaţional „George Enescu”. O ediţie încărcată de o însemnătate simbolică: celebrăm 140 de ani  de la naşterea lui George Enescu, însă ne aflăm la finalul unei ediţii care ar putea să marcheze sfârşitul unei epoci.

De trei decenii, Festivalul „George Enescu” – o instituţie de patrimoniu naţional imaterial – este făcut cu putinţă şi prin măiestria şi profesionalismului directorului executiv Mihai Constantinescu şi prin viziunea echipei sale. Este momentul să ne amintim că, de-a lungul timpului, acest festival a căpătat un renume internaţional impresionant, graţie unor nume importante din lumea muzicii clasice, care au ocupat funcţiile de preşedinţi onorifici sau directori artistici, precum Ioan Holender, fost director al Operei din Viena şi director artistic, timp de şase ediţii, al Festivalului Enescu, lordul Yehudi Menuhin, dirijorul Lawrence Foster, compozitorul şi pianistul Roman Vlad, dirijorul Cristian Mandeal, iar în ultimii ani, dirijorii Zubin Mehta şi Vladimir Jurowski.

În ceea ce-l priveşte pe domnul Mihai Constantinescu, directorul executiv al Festivalului, statul român a găsit potrivit să-şi arate recunoştinţa printr-o rece şi protocolară recomandare pentru pensionare. Propriu-zis, Guvernul României îl pensionează pe Directorul Festivalului Enescu! Că Ministerul Culturii e rezistent în ultima vreme tocmai la cultură, iar Guvernul e indiferent, o ştim prea bine, de aproape doi ani în care puterea a fost un concert afon al coaliţiei. 

Nu de puţine ori, întrebarea „Quo Vadis, Enescu?” s-a auzit în legătură cu viitorul acestui festival. Că Guvernul trimite opisul dosarului de pensie e aproape un gest natural în zilele noastre, problema de fond e aceea că vacuumul de putere creat duce la pensionarea Festivalului Enescu. Ce se va alege de următoarea ediţie a Festivalului , în lipsa unui director executiv competent şi eligibil, după pensionarea gratuită a actualului director? Ministerul Culturii s-a obişnuit să fie un actor impersonal, rigid, birocrat. Livrează târziu, atunci când o face, şi nu anticipează niciodată, atunci când e nevoie. Or, fără viziune şi fără instinct, această administraţie nu a făcut nimic altceva decât să cumpere, tot atât de tardiv, tăcerea melomanilor, oferind bugetul Festivalului Enescu în iunie pentru septembrie. Pusă aşa problema, nimeni nu va dori să fie directorul unui Festival care îşi primeşte vistieria în ajun. 

La spectatori, detaliile acestea nu ajung. Ar trebui chiar de la ultima ediţie din acest an, să existe un nume, un proiect, o viziune şi deci, o responsabilitate cu privire la ediţia din 2023. Ce program avem în vedere? Ce contracte vor fi încheiate? Ce costuri postpandemice urmează să fie resimţite în bugetul acestui festival? Toate aceste întrebări sunt fără răspuns, pentru că în această privinţă decizii iau aceia care nu se pricep mai deloc la cultură şi în niciun caz la muzica mare. 

Deşi pare că mai este suficient timp până la următoarea ediţie, cei doi ani rămaşi se vor dovedi a fi un răgaz extrem de scurt pentru un nou director executiv, căruia i-ar trebui cel puţin pe atât ca să înveţe şi să stăpânească mecanismele organizatorice ale unui festival care presupune atragerea unei finanţări sustenabile şi, cel mai important, convingerea marilor orchestre din lume să performeze la Bucureşti. Festivalul „George Enescu” va traversa o criză, pe care melomani de conjunctură vor încerca să o mascheze prin numirea unui nou director artistic al Festivalului. Aceasta va fi o soluţie de suprafaţă, menită să creeze impresia unei bune organizări, dar care nu rezolvă, de fapt, problema de fond. 

Trebuie să înţelegem cu toţii că soarta acestui Festival depinde de stabilitatea şi certitudinea acestei funcţii executive. În absenţa unei organizări exemplare, precum cea de până acum, Festivalul Enescu riscă să se transforme într-o relicvă. A lăsa un brand de ţară să se stingă din cauza unor probleme organizatorice, în aparenţă, dar strategice şi de conştiinţă culturală, în esenţă, este o greşeală pe care România, nu şi-o poate permitem – nici moral, nici politic. Vioara lui Enescu a fost pentru România, de mai bine de jumătate de secol, cel mai bun paşaport cultural: îmi este teamă însă că marile orchestre ale lumii o vor trece, treptat, sub tăcere, din pricina marilor probleme ale patriei.

Vom primi, în scurtă vreme, „concerte de cameră” în mici celule de criză în culori politice, recitaluri de la amatori care cred că ştiu mai bine decât profesioniştii ce e mai bine pentru Festival. Şi, mai ales, vom asculta pledoarii cu bis-uri neaşteptate de nimeni din partea celor care nu trec mai mult de o dată la doi ani pragul Ateneului, şi atunci, numai pentru o fotografie făcută la ieşirea din sală, după prima parte a unui concert. Mulţi vor păstra sentimente patriotarde faţă de vioara lui Enescu, dar vor spera la un salvator mesianic al managementului festivalului de dincolo de graniţe. Unii vor „ajutoare din străinătate”, alţii vor băştinaşi culturali. Toate aceste opinii, în felul lor, falsează, aşa cum se spune în muzică. Paradoxul e că la 140 de ani de la naşterea lui Enescu, festivalul care îi poartă numele îşi poate găsi sfârşitul, dacă la Bucureşti oricare dintre marile orchestre ale lumii îşi găseşte un loc, dar niciunul dintre marii performeri ai managementului cultural nu dobândeşte un rol. 

Însuşi Enescu spunea că „muzica e o putere în stare să lege toţi oamenii între ei”. Abia acum vom vedea dacă Festivalul Enescu trece testul maestrului său, dacă toţi cei care râvnesc la capitalul simbolic din spatele funcţiei de director executiv vor lega, între ei, un dialog care să fie despre Festival, nu despre ei înşişi. Deocamdată, Guvernul rămâne un prestator de servicii. Livrează banii, se spală pe mâini de responsabilităţi, e ignorant faţă de urmări. Nu există igiena unui patronaj, nici a unei implicări, măcar moral-ocazionale, a Preşedintelui şi a guvernului. În fond, logica guvernamentală e simplă: să cânte cine vrea, noi am dat banii. Ai zice că e aproape elegant ca cel care plăteşte să nu comande şi muzica. Problema e că nu mai are nici cine să o dirijeze. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite