Şi ce dacă?

Locuiesc în centrul Bucureştiului. Un agent imobiliar ar zice ultracentral: la doi paşi de Radio România, la alţi doi de Operă, la un sfert de oră de mers pe jos spre Ateneu sau Palatul Regal.

Cu toate acestea, cînd ies pe poarta casei trebuie să fiu cît se poate de atent unde calc. Trotuarele, nu numai din această parte a Bucureştiului, sînt pline de excremente de cîine. Scriu excremente, dar nu mi se pare că acest cuvînt reflectă realitatea. Cînd spun excremente mă gîndesc mai degrabă la funcţiile biologice inerente ale păsărilor sau a altor animale care nu interferează cu spaţiile publice. Astea despre care vorbesc par sudalme la adresa bunului simţ, a spiritului urban. La noi însă urbanitatea este vag sinonimă cu civilizaţie, respect sau igienă. De aceea, pentru mizeriile pe care cîinii le lasă pe străzile Capitalei am să folosesc un cuvînt mai potrivit, care include necesarele referinţe la figurat: rahaţi. Aceştia, după cum spuneam, par plasaţi cu bună ştiinţă în calea trecătorului în aşa fel încît orice ar face să nu scape neatins. Dacă trebuie să schimbi direcţia după un colţ de stradă acolo sigur vei găsi puturoasele grămăjoare cafenii. Nu vorbesc acum despre ceea ce rămîne în urma cîinilor vagabonzi pentru că aceştia au cam dispărut. Cîinii vinovaţi acompaniază stăpîni gomoşi, cuconiţe ieşite la plimbare cu machiaj de seară sau bărbaţi zdraveni îmbrăcaţi în treninguri de firmă. N-am văzut nici unul care să aibă instrumentarul necesar colectării rahaţilor companionilor blănoşi. De regulă, aceştia îşi fac nevoile chiar în mijlocul trotuarului, sub privirea indolentă a persoanei aflată la capătul lesei. Neatenţii îl poartă pe talpa pantofilor cîţiva paşi buni şi, astfel, pe trotuare se întinde onctuos un mîl maro sau ocru pe care e imposibil să-l eviţi. Salubritatea municipală îi ignoră aşa că dispariţia lor ţine doar de regimul pluvial. Am observat că unii proprietari de patrupede au transformat în latrine canine spaţiile împrejmuite din jurul arborilor. Mica dioramă naturală pare să justifice transformarea sa în hazna, ceva la fel de natural ca buruienile care le năpădesc pînă la mijlocul verii, ignorate de aceleaşi servicii ale municipalităţii. 

Într-o seară am fost muşcat de un cîine, nu departe de casă. Şocat, am scăpat fără să vreau o sudalmă. „De ce-njuri cîinele?”, m-a întrebat stăpînul animalului cu lesa-n mînă. „Păi n-aţi văzut că m-a muşcat?”, îi răspund. „Şi ce dacă te-a muşcat?!”, răspunde omul, cu glas lătrat.

Acest „şi ce dacă?” este, cred, explicaţia nu numai pentru indiferenţa la tot ceea ce în lumea civilizată înseamnă norma dar şi pentru delabrarea care cuprinde ca o infecţie oraşul.

În drumul meu cotidian trebuie să traversez strada Berzei, cea a cărei expandare, împreună cu strada Buzeşti, au făcut să dispară istorica hală Matache. Aici semaforul verde pentru pietoni nu funcţionează de mai mulţi ani, deşi în apropiere văd mereu un echipaj sau două de poliţie, postate mai ales cînd trec coloanele oficiale. „Şi ce dacă?” Pe trotuarul opus trebuie să fiu atent la casa care stă să cadă şi din care periodic se desprind proiectile de tencuială, ale căror urme le văd pe jos, mai ales după intemperii. Nu e singurul caz. În tot oraşul case în ruină, prin acoperişul cărora se vede cerul, aşteaptă parcă ordinul să se prăbuşească. „Şi ce dacă?”

Pe Calea Victoriei, aflată pe traseu, situaţia este în consonanţă cu ceea ce am descris mai sus. Aproape toate imobilele sînt suferinde, singurele semne ale contemporaneităţii fiind termopanele hidoase care au înlocuit ferestrele originale, de multe ori cu valoare istorică. La unele dintre acestea parterul este ocupat de magazinele unor branduri apărute în toate marile oraşe ale lumii, dar în afara perimetrului propriu, care aminteşte doar vag de cel al suratelor de la Paris sau Londra, spaţiile au rămas ca-n Epoca de Aur. În intersecţia adiacentă fostului sediu al editurii Cartea Românească, de pe strada Luigi Cazzavillan, văd zilnic aceleaşi maşini parcate pe trecerile de pietoni deşi la doi paşi funcţionează o secţie de poliţie. Din cauza lipsei de vizibilitate aici se produc accidente serioase, la care, nu o dată, am chiar asistat.

„Şi ce dacă?” este sloganul unei complicităţi cu răul, fie din indiferenţă, fie chiar din lipsa unei nevoi reale ca lucrurile să fie altfel, care cuprinde România pe zi ce trece.