Nu am văzut încă varianta de distribuţie cu Ana Ularu în rolul prostituatei Şen Te / exploatatorului Şui Ta, dar – deşi sunt convins că titrata actriţă realizează la rândul ei o performanţă – este clar că noua montare a lui Şerban cu „Omul cel bun din Seciuan“ poate fi socotită spectacolul tinerei Alexandra Fasolă, impunând pe scena românească o interpretă de prima clasă. Alexandra Fasolă este o revelaţie, iar interpretarea ei în ambele faţete, inseparabile de altfel, ale binomului „om bun“ / „om rău“ este sfâşietoare, dându-ţi imediat dorinţa de a o revedea în altă reprezentaţie.

În spiritul, nu în litera lui Brecht

Pentru cei care au asistat la repetiţiile cu public desfăşurate în vară, spectacolul nu dezamăgeşte deloc, chiar dacă, nemaifiind „virgini“ la text şi la viziunea regizorală a lui Şerban, ar fi putut deveni imuni la farmecul montării. Spectacolul s-a rotunjit şi curge cu uşurinţă spre finalul paroxistic şi impresionant, care funcţionează la fel de bine (la a doua vizionare) cum se întâmplase atunci când, la urma urmei, era vorba doar de nişte repetiţii.

De data aceasta, avem spectacolul deplin, cu toate elementele teatrale necesare puse la locul lor: avem luminile complete, avem machiajul strident şi intens (conform conceptului „detaşării“ brechtiene, prin care spectatorul trebuie să fie permanent conştient că asistă la o reprezentaţie teatrală, pentru a evita catharsisul aristotelic, specific teatrului burghez), avem decorul în primul rând (scenografia Iuliana Vâlsan) care dă naştere la multe discuţii.

Scaune à la Ionesco

În mod ciudat, reprezentaţia din vară, atunci când scena era semi-goală şi nimic din elementele de mai sus nu era pus la punct, pare acum mai pură şi mai intensă, de parcă absenţa efectelor specifice unui spectacol ar fi dus la o puritate şi o esenţializare ale actului teatral, spectatorul putându-se concentra la text şi la jocul intens al actorilor. Pentru cei care au participat la acel moment privilegiat, acumularea de efecte care a survenit acum este inutilă, ei ştiind că au fost la fel de impresionaţi şi când erau doar în prezenţa unei scene goale şi a unor actori complet dăruiţi.

De exemplu, acum, în monologul său final, Şen Te răstoarnă câte un scaun de pe scenă la finalul fiecărei replici, scaun care în cădere produce un zgomot infernal. În linia paroxismului în care e construit finalul spectacolului, mişcarea şi zgomotul sunt de mare efect, dar eu ştiu foarte bine că, altădată, am fost impresionat şi fără această găselniţă, foarte inspirată de altfel. Iarăşi, monologul-cheie al prostituatei, atunci când observă un copil mâncând din gunoaie şi decide că fiul ei nenăscut nu va avea aceeaşi soartă (cuvintele sunt înregistrate pe bandă, iar noi asistăm la mişcările contorsionate ale lui Şen Te), funcţionează şi te răscoleşte şi acum, dar pare mai puţin intens, din moment ce dansul executat de actriţă a fost „îmbogăţit“ cu mişcări suplimentare.

Nu este vorba despre o obiecţie, ci despre o pură impresie personală, neimportantă din moment ce spectacolul este în mod necesar un întreg, cu toate aspectele necesare unite de o singură viziune regizorală, iar Andrei Şerban nu este un adept al „teatrului sărac“, grotowskian, ci un maestru al unui alt tip de spectacol: unul care uneşte teoriile despre spaţiu ale lui Peter Brook cu un puternic accent pus pe impactul vizual. Cu alte cuvinte, dacă nu am fi avut tot ceea ce este în plus acum, nu am fi avut încă un spectacol la care publicul să merite să fie invitat. La urma urmei, puteam să nu asist la repetiţiile din vară, iar impactul produs asupra mea de premieră ar fi fost acelaşi.

Obsedanţii moguli

Între timp familiarizaţi şi cu textul brechtian, putem spune că selecţia făcută de regizor a fost minimală, dispărând lucruri absolut insignifiante, altfel firul din piesă fiind urmat destul de fidel. În plus, se introduc nişte actualizări şi referinţe la situaţia contemporană, care după părerea mea puteau lipsi, dar nici nu strică foarte mult. Astfel, bărbierul materialist şi îndrăgostit Şu Fu devine pe neaşteptate mogul, „cel mai rău mogul din Seciuan“ ş.a.m.d. Adaptarea la contemporaneitate este însă o constantă a spectacologiei lui Şerban, vezi „Noaptea regilor“ sau „Oedip“-ul de pe vremuri.

Inepuizabilul Vlad Ivanov se mişcă cu fluenţă între cele trei personaje pe care le interpretează, iar în scena finală, cântată cu vocea joasă şi gravă, reuşeşte să-ţi dea fiori pe şira spinării, cum se spune. Nu este însă singurul care excelează din rolurile secundare, montarea prilejuind creaţii şi altor câtorva actori sau actriţe din distribuţie, în primul rând „aviatorul“ Cătălin Babliuc, „planturoasele“ Daniela Nane / Ana Covalciuc sau „veteranele“ Manuela Ciucur şi Mirela Gorea. La fel, spectacolul ar fi de neconceput fără excelenta muzică executată live de Raul Kuşak.

Cu sau fără maci

Vorbeam despre impactul vizual, şi de această dată atunci când intri în sala Toma Caragiu a Teatrului Bulandra eşti întâmpinat de un covor de maci roşii, numai că aceştia sunt sus, în partea superioară a decorului, răsturnaţi cu florile în jos. „Cerul“ se află jos, pe podea, unde sunt desenaţi norii. Cerul a coborât pe pământ (nu numai prin prezenţa celor trei „zei“ aterizaţi printre noi), iar macii sunt numai sus, inaccesibili, aşa cum titrează şi un carton plimbat de unul dintre actori.

La pauză, în partea a doua (mai dură şi care descrie explicit mecanismul exploatării, personificat de implacabilul Şui Ta), macii dispar cu totul, motiv de intrigare şi de lamentări printre cei interesaţi doar de o searbădă frumuseţe formală. Publicul – atât cel specializat, cât şi cel larg – pare mai interesat de întrebarea „ce-aţi făcut cu macii noştri?“ sau de dilema cu totul secundară „să aplaudăm sau nu în picioare“.

Sunt ocolite astfel, din comoditate de gândire, semnificaţiile profunde ale textului lui Brecht şi ale montării lui Andrei Şerban. Atunci când apare un comentariu de substanţă, el îl denunţă pe Brecht ca marxist şi „tezist“ (fals, de altfel), neînţelegându-se nimic din esenţa crizei actuale. Pare că sfânta Şen Te, „omul cel bun din Seciuan“, „răstignită“ în scena finală între beţe de bambus, este răstignită acum a doua oară, de data aceasta de indiferenţa generală.

Citeşte şi: Andrei Şerban şi teatrul politic