Œdipe in his prime
0
Ultima distribuţie de vis a lui Œdipe a fost în 1989, atunci când EMI Pathé realiza discul rămas în istorie drept singura înregistrare care contează din scurta discografie a unicei opere a lui Enescu. Părea un moment irepetabil, pe care numai industria fonografică putea să-l creeze.
Articol publicat pe blogul Despre Opera.
Azi, acest moment s-a repetat, miraculos, la Royal Opera House din Londra. Un teatru de operă de o asemenea anvergură nu a economisit nimic la partea de casting.
Sigur, văzând Œdipe tocmai aici, la Londra, într-un fel de ventricul al inimii operei mondiale, tentaţia superlativului este irezistibilă. Mai ales când ai văzut opera lui Enescu interpretată la Bucureşti de mai multe ori. E suficient să comparăm ceea ce nu poate fi comparat: un rol minuscul, de nici zece minute ca durată, precum cel al Străjerului: la Bucureşti titularul e Mihnea Lamatic; la ROH e Stefan Kocan.
Producţia creată în 2011 de către La Fura dels Baus, prin regizorii Àlex Ollé şi Valentina Carrasco, pentru Opera din Bruxelles, La Monnaie, ajunge în 2016 la The Royal Opera House şi dă senzaţia că ar fi fost concepută special pentru această scenă. E cu adevărat grandioasă (o specialitate a companiei catalane, care a devenit celebră pentru punerea în scenă a deschiderii Jocurilor Olimpice de la Barcelona, în 1992), dar şi alertă, captivantă, sfârşind prin a fi emoţionantă. Primul act este static, utilizând o uriaşă schelă compartimentată, în care corul joacă un rol principal. Seamănă cu o desfăşurare a scenelor de pe o columnă, sau cu o catapeteasmă gigantică, amplificând impactul muzicii, al corului antic ce comentează profeţiile sumbre ale sorţii lui Œdipe. Enescu şi Fleg şi-au propus să reconstituie integral mitul lui Oedip, pe care îl acoperă trei piese de teatru scrise de Eschil şi Sofocle – opera ajunge astfel să devină o epopee, cu acţiunea defăşurându-se pe o perioadă de zeci de ani. Ollé şi Carrasco extind această călătorie în timp la scară istorică, pentru că, după un prim act plasat în antichitate, Œdipe tânăr ajunge în epoca lui Freud, confesându-se Meropei în chip de psihanalist, în timp ce contextul istoric de după înfrângerea Sfinxului pare să traseze graniţa dintre două lumi, cea a unei societăţi interbelice, pe cale să fie înlocuită de un totalitarism modern, reprezentat de ciuma care se abate asupra Tebei, sau de lovitura de stat a lui Creon. Exilul lui Oedipe coincide cu regresul istoric al Tebei, ai cărei delegaţi, în frunte cu acelaşi Creon, revin la costumele antice.
Continuarea articolului, pe blogul Despre Opera.
Caseta tehnică:
luni, 23 mai 2016, 7.15 pm, la Royal Opera House of Covent Garden
premieră naţională
George Enescu: Œdipe
libret de Edmond Fleg
Regia: Àlex Ollé şi Valetina Carrasco, decoruri: Alfons Flores, costume: Lluc Castells, lighting designer: Peter van Praet
Dirijor: Leo Hussain
Johan Reuter – Œdipe, John Tomlinson – Tirésias, Sophie Bevan – Antigone , Claudia Huckle – Mérope, Sarah Connolly – Jocaste, Marie-Nicole Lemieux – Sfinxul , Alan Oke – Păstorul, Nicolas Courjal – Marele Preot teban, Hubert Francis – Laïos, Samuel Youn – Créon, In Sung Sim – Phorbas, Stefan Kocan – Străjerul, Samuel Dale Johnson – Thésée, Lauren Fagan – O femeie tebană
Royal Opera Chorus, dirijor: Peter Manning
Orchestra of the Royal Opera House
Se încarcă comentariile...
