Îngeri şi demoni la Ateneu. Şi din nou Christian Badea

Ultimele întâlniri cu dirijorul Christian Badea la Ateneu din această stagiune s-au întâmplat în săptămâna care tocmai se încheie, aşa că am fost la ambele concerte cu atrăgătorul program cu Mozart şi Berlioz. Au fost două concerte excelente, puţin diferite însă.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Uvertura pentru Nozze di Figaro a fost pur şi simplu delicioasă. Christian Badea este un excelent dirijor de muzică simfonică, dar în operă e nemaipomenit, după cum am putut constata la spectacolele concert cu Parsifal din 2015 şi 2016. Teatralitatea cu care a fost interpretată uvertura a fost atât de reuşită încât, în condiţiile în care, de zeci de ani, orchestrele româneşti nu sunt confortabile în muzica lui Mozart, parcă nu ar fi fost Filarmonica pe scena Ateneului, ci o formaţie camerală specializată pe muzica secolului XVIII. În orice caz, aveam senzaţia că, după ce s-a terminat, ar fi trebuit ca seara să continue cu Cinque... dieci...

A continuat, şi încă bine, cu Concertul nr. 5 pentru vioară şi orchestră tot de Mozart, cu tânăra câştigătoare a Concursului Enescu de anul trecut, o violonistă de 24 de ani, Gyehee Kim, din Coreea de Sud. Fără un atac puternic, ba chiar puţin şcolărească, interpretarea ei a fost însă mozartiană. Delicat, dar precis şi foarte îngrijit stilistic, concertul a fost deseori încântător tocmai prin amestecul de naivitate copilărească şi rigurozitate, în special în partea a doua. Acompaniamentul orchestrei a fost iarăşi superb, la nivelul din uvertură. Dacă şi din punct de vedere dinamic vioara ar fi fost mai amplă, ar fi putut fi o revelaţie. O timiditate înduioşătoare a solistei ne-a privat de un encore, în ambele seri.

Dacă Mozart a fost îngerul, în două ipostaze diferite, Berlioz a fost demonul.

Scena s-a umplut de instrumentişti, ceea ce era în sine o imagine puţin şocantă după miniaturile de dinainte. O primă mişcare amplă şi destul de energică şi apoi Valsul condus hotărât au stabilit maniera compactă şi directă a viziunii asupra acestei simfonii. În prima seară, partea a treia (Scène aux champs) a fost cea mai reuşită. Solo-urile de oboi şi corn englez au fost foarte expresive şi, fără nici o grabă, au scris toată poezia pastorală a acestei mişcări, ca pe cel mai firesc lucru din lume. Dacă joi ultimele două părţi au părut mai puţin articulate, în schimb vineri, lucrurile au mers mai bine. Clopotele din Songe d'une nuit du sabbat au fost cu totul impresionante, reverberaţia lor întinzându-se peste sunetul orchestrei, într-un amestec care crea o atmosferă suprarealistă. În acelaşi timp, secţiunea de alămuri a cântat foarte bine, tubele şi trombonii în mod special. Sigur, orchestra Filarmonicii are şi limite, iar o partitură precum cea a lui Berlioz le scoate imediat în evidenţă, atunci când (mai ales Joi) nu toate corzile pleacă odată şi nici nu termină în acelaşi timp, sau când cornul devine nesigur de intonaţie. Însă în ansamblu, totul a decurs bine, în special Vineri, când Simfonia fantastică a fost echilibrată de la un capăt la altul.

Ne revedem în curând. Să ştiţi că sunt bine şi #rezist.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Casetă tehnică:

În acele Joi şi Vineri, 11, 12 Mai 2017, la Ateneul Român
W. A. Mozart: Uvertura operei Nozze di Figaro
W. A. Mozart: Concertul nr. 5 pentru vioară şi orchestră, în la major, KV 219
Hector Berlioz: Simfonia fantastică, op. 14
Solistă: Gyehee Kim
Orchestra Simfonică a Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor: Christian Badea