În premieră românească, „Visul lui Gerontius” de Elgar

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Filarmonica George Enescu a programat ca premieră în România capodopera lui Sir Edward Elgar, în concert de stagiune curentă 2019-2020 la Ateneul Român, 17 octombrie, la numai câteva zile după ce libretistul John Henry Newman, din 1845 cardinal al Bisericii Catolice, fusese canonizat de Papa Francisc.

Este textul din poemul cu acelaşi nume al lui Newman care constituie sursa şi esenţa opusului elgarian, conceput în formă de cantată vocal-instrumentală – compozitorul însuşi refuzând subtitlul de oratoriu - şi transpus pe portativ în conjuncţie cu filosofia dezvoltată de libretist având ca bază precepte ale cultului romano-catolic. Încărcătura emoţională pe care o degajă slovele lui Newman este uriaşă. Vorbim despre trecerea în nefiinţă a bătrânului Gerontius şi de pregătirea propriului său suflet în vederea marii întâlniri de la Judecata de Apoi în faţa Domnului. Un înger îl călăuzeşte.

Deşi fără să aibă mari dimensiuni – numai o oră şi jumătate de muzică – a rezultat o construcţie în egală măsură măreaţă, grandioasă, impunătoare, dar şi de implicare psihologică profund răscolitoare.

         Ca şi Gounod, care i-a dăruit lui Faust bătrân surprinzătoare voce de tenor liric gândindu-se la restul dramei când eroul întinereşte, şi Elgar i-a pus în glas bătrânului muribund Gerontius tot voce de tenor liric în Partea I-a, reflectând la vocea Sufletului care va domina Partea a II-a, un suflet ridicat la cer, înaripat, al cărui glas nu putea să fie decât înalt, liber şi suplu. Au fost compromisurile ambilor compozitori în alegerea vocalităţilor.

         Englezul Oliver Johnston, cel care i-a interpretat pe Gerontius şi Sufletul său în solicitanta partitură, a adus potrivita voce tenorală, poate mai puţin înzestrată cu armonice rotunde, dar completă, egală între registre şi capabilă de atitudini expresive şi solemne în aşteptarea morţii, exaltări în marea arie „Sanctus fortis, Sanctus Deus”, urmate de retrageri „piangendo” şi de rugi încărcate mistic. Frământările l-au dus la disperare în chemările către Iisus. Toate în Partea I-a. Pentru cealaltă mare secţiune a cantatei, Johnston – Sufletul a cântat în linişte, poetic chiar. Dialogarea cu Îngerul i-a adus tihna eternă în aşteptarea înfricoşătoarei Judecăţi pe care s-a simţit că o va întâmpina cu răspuns bun, ocrotit de cel care i-a fost dat la Sfântul Botez, Îngerul său protector. Cu sufletul a aşteptat-o, prefigurând-o transfigurat cu minunată mezzavoce, „Merg înaintea Judecătorului”.

         Mezzosoprana Aura Twarowska a personificat Îngerul, sugerându-l de la prima apariţie printr-un voal alb cu buline, mare şi învolburat, ataşat umărului drept al rochiei negre de concert. N-am gustat efectul, dar am înţeles alegoria.

Artista, posesoare a unei plăcute timbralităţi, a cântat plastic, elocvent, cu blândeţe, nuanţat, în duios legato precum calmul zbaterii line de aripi, dar şi cu amploare în prezicerea Judecăţii care avea să fixeze destinul sufletului lui Gerontius. Linia frumoasă a frazării, adresarea plină de pasiune, trecerile moi în registrul de piept, sunetele înalte elegant dezvoltate au conferit substanţă dialogului din partea secundă. Anunţarea Mântuirii prin arioso-ul final a venit în dulce zicere, suprapusă corurilor sufletelor din purgatoriu şi îngerilor.

         Cu voce fără asprimi şi încinsă timbral, basul Marius Boloş a declamat cu gravitate, respectiv autoritate cele două partituri ce i-au revenit, a Preotului (Partea I-a) şi a Îngerului agoniei (Partea a II-a).

         Marele performer al serii a fost Corul Filarmonicii bucureştene, dirijat de Iosif Ion Prunner, solicitat în mai multe ipostaze. În prima parte, i-a întrupat pe cei prezenţi la marea trecere a lui Gerontius, să-i numesc, apropiaţii eroului, care au creat în omogenitate atmosfera potrivită de rugă continuă, serenă. În cea de-a doua, au fost demonii, îngerii, vocile de pe pământ şi sufletele în purgatoriu cei care au primit imagini sonore din partea coriştilor. Ansamblul vocal a făcut totul pentru diferenţieri de culoare, ajutat şi de scriitura lui Elgar privitoare la intervenţiile partidelor. Demonii în batjocură alternantă cu falsa grandoare, cântul îngerilor - cor de femei chiar angelic, precum o adiere presărată cu vocalize, monumentalele corale în tutti de apoteotică glorificare a Dumnezeirii, exploziile Judecăţii de Apoi, rugile fierbinţi ale glasurilor pământene, finalul topit într-un pianissimo de pace veşnică, „Amen, Amen...”, au fost cele mai bune momente, absolut memorabile.

         Având în faţă partitura cu scriitura savantă a unui mare orchestrator, cor admirabil şi solişti de marcă, dirijorul englez Alexander Walker a condus Orchestra Simfonică a Filarmonicii George Enescu, de la înălţimea pătrunderii în filosofia adâncă a opusului. Preludiul a sunat tainic şi lugubru, cu corzile grave în deplină expresivitate, urmate de alămuri şi violine, emanând un sentiment tragic, contrapus Introducerii la Partea a doua, unduitoare precum accederea în sferele cereşti. Echilibrul între instrumentişti şi cor a fost optim, cu oarecari excese din partea primilor în paginile de însoţire a Demonilor.

Cu concert repetat în 18 octombrie, evenimentul de la Filarmonica bucureşteană numit „Visul lui Gerontius” a fost posibil graţie sprijinului oferit de Societatea Elgar din Marea Britanie.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite