În premieră, „Favorita” concertantă

... La sala din str. General Berthelot, în compania Orchestrei Naţionale şi a Corului Academic Radio, continuare a vechii tradiţii a serilor lirice care, de peste cinci decenii, încântă publicul cu partituri celebre, multe în primă audiţie românească sau extrem de rar prezentate. Toate în interpretări valoroase.

Pentru începutul lui 2016 a fost aleasă „Favorita” de Donizetti, titlu puţin întâlnit pe afişele lumii, fie ca spectacol, fie concertant. Motivele sunt diverse, de la dificultatea alcătuirii unor distribuţii valabile până la concurenţa cu „şlagărele” maestrului de la Bergamo. La Bucureşti s-a optat pentru varianta italiană a operei, ceea ce a fost bine pentru restituirea rostirii şi accentuării în limba peninsulară, evident concordantă specificului şi stilului scriiturii muzicale. Se ştie, iniţial, opera fusese compusă în limba franceză sub titlul „La Favorite”, versiune originală care a fost totuşi reluată în ultimii ani pentru un public divers, la Salzburg, Berlin, Paris, Toulouse, Sevilla.

Ruxandra Donose. Foto Alexandru Dolea

În afara primei audiţii, în mod cert motivul programării bucureştene a fost şi dorinţa de a i se oferi reputatei mezzosoprane Ruxandra Donose debutul într-un rol nou, de data aceasta aparţinător belcantoului romantic, Leonora di Gusman. Pentru cântăreaţa ajunsă la maturitate artistică a fost o altă oportunitate de a-şi etala gândirea profundă asupra concepţiei unui personaj complex, cu vocalitate pretenţioasă, a cărui evoluţie atinge stări dintre cele mai diverse. Adăugat timbralităţii preţioase a glasului Ruxandrei Donose, lirismul intrinsec accentuat a cucerit prin expresivitate şi inflexiuni nobile, înzestrate cu sensuri măiestrit picurate, în secvenţe precum duetele cu Fernando (primul act), cu Alfonso (actul secund), ca şi în marea scenă finală, emoţionantă prin intensa trăire. Cunoscuta arie „Oh mio Fernando!” (actul al III-lea) a impresionat prin cantabilitate şi sugestivitate.

Cosmin Ifrim

Dificultăţile majore ale partiturii vin dinspre rolul Fernando, care supune tenorul interpret la abordări acute şi supra-acute spectaculare, scrise sau... nescrise, dar tradiţionale. Cu glas rotund, Cosmin Ifrim a convins pe deplin. De la Do diez-ul înalt al ariei de intrare „Una vergine, un angel di Dio”, trecând prin nota de Do a finalului de duet cu Leonora (solo emisă şi de o lungime incredibilă), apoi prin cele două sunete similare din aria „Spirto gentil” (actul al IV-lea) şi până la Do-ul prelung şi patetic, de încheiere a serii, „È spenta!”, tenorul nu s-a arătat numai un „emiţător” în deplină siguranţă şi de forţă al unor asemenea note, ci un tălmăcitor al lor în spirit belcantist. Filaje complicate, semn al unei bune stăpâniri tehnice, le-au însoţit pe alocuri, frazarea le-a anticipat cu eleganţă, cu cânt variat, în „mezzavoce” sau piano. Diversitatea expresiei a avut un bun spectru de extensiune, de la accentele dramatice din momentele tensionate ale actului al III-lea la liniştea interioară a ariei din actul ultim.  

David Crescenzi şi Şerban Vasile. Foto Alexandru Dolea

După abordări eclectice la Bucureşti ale unor roluri ca Belcore din „Elixirul dragostei”, Figaro din „Bărbierul din Sevilla”, Valentin din „Faust”, Evgheni Oneghin din opusul omonim, precum şi Ford din „Falstaff” la Metropolitan Opera,  junele bariton Şerban Vasile s-a văzut în faţa personajului Regelui Alfonso XI, care deţine poate cea mai potrivită scriitură pentru ceea ce apreciez că îi va defini şi orienta cariera, rolurile „de linie” din repertoriul romantic italian.

Artistul are o voce caldă, generoasă şi omogenă, un timbru catifelat, cu care a servit de minune cantilenele, crochiuri ale marilor desene melodice verdiene pe care le va aborda nu peste multă vreme, odată ce anvergura adresării va spori. Conductul ariei „Vien, Leonora” (actul secund) a fost susţinut de un legato exemplar, aplombul accentuărilor a dominat cabaletta subsecventă. La fel, fraza „A tanto amor” din terţetul cu Leonora şi Fernando (actul al III-lea) s-a remarcat, definitoriu, prin frumoasa cursivitate. Perspectivele lui Şerban Vasile sunt mari şi prestaţia din „Favorita” le-a anunţat.

Diana Ţugui, Ruxandra Donose, David Crescenzi, Şerban Vasile, Liviu Indricău, Sorin Drăniceanu

În rolul călugărului Baldassare, basul Sorin Drăniceanu a cântat cu glasul său „negru”, incisiv, autoritar.

Don Gasparo a fost tenorul Liviu Indricău, o voce sonoră, bine impostată, însă deloc tăioasă, cum obişnuia să se prezinte.

Soprana Diana Ţugui, în rolul Inès, cu glas lejer şi diafan în aria „Dolce zeffiro” din primul act, a expus broderii discrete şi reţinute. Este drept că şi orchestra dirijată de David Crescenzi s-a cantonat de multe ori în sonorităţi excesive, anunţate încă de la uvertura masiv dimensionată, prefiguratoare a dramaturgiei. Cu asemenea gândire, monumentalitatea ansamblurilor „concertato”, care le anticipează pe cele ale marelui Giuseppe Verdi s-a pus bine în evidenţă, în finalurile grandioase, cu tempouri atent cumpănite. Coerenţa discursului a fost, ca de obicei, comandamentul lecturii experte a lui Crescenzi.

Orchestra a urmat cu preocupare bagheta, în primul rând sedusă de amploarea cerută, fără să ofere prea multă atenţie rafinamentelor sau transparenţei. Probabil că din motive de economie de durată a concertului, dirijorul a renunţat la paginile marelui balet din actul al II-lea.

Ca de obicei, corul pregătit de Dan Mihai Goia a cântat omogen şi nuanţat.

„Favorita” bucureşteană, cu distribuţie bine alcătuită, a fost un succes care a validat iniţiativa meritorie. Sunt convins că diriguitorii Orchestrelor şi Corurilor Radio deja reflectează la titlul şi interpretarea care vor impresiona publicul în ianuarie 2017, pe măsura recentei reuşite.