Un risc, o aventură temerară, ştiute fiind lungimea şi dificultatea partiturii, ţesătura vocală incomodă,  încadrarea stilistică situată în teritoriul coloraturii dramatice aferentă belcanto-ului romantic. Şi Veronica Anuşca a izbândit, graţie unei pregătiri exemplare, susţinută de prospeţimea glasului, prin simţul plin de acurateţe al detaliului în construcţia vocală şi dramaturgică. A urmat infinitul desen melodic bellinian modelând şi mlădiind frazele într-un canto spianato di grazia, integrând pianissime acute şi filaje aerate. Celebra „Casta Diva” s-a derulat cursiv, cu respiraţie fără reproş. Agilităţile, se ştia, sunt specialitatea casei. Atacurile de forţă şi-au găsit locul (teribilul „Scorreran torrenti” din actul al II-lea este numai un exemplu), în timp ce confesiunile dureroase (iată, „In mia man alfin tu sei...” sau „Qual cor tradisti, qual cor perdesti” din scena finală) au impresionat.        Sigur că se aşteaptă consolidări, reglaje ale dozajelor, ce vor veni odată cu creşterea experienţei în rol, a se citi, odată cu programări mai dese. În orice caz, debutul ca Norma al Veronicăi Anuşca este un câştig personal şi al Operei Naţionale Bucureşti. Privesc cu încredere.

Iustinian Zetea        

La avanpremieră, alături de soprană, au mai debutat basul Iustinian Zetea (Oroveso cu bună sonoritate şi accentuare a frazelor, o plăcută surpriză) iar ca personaje cu mai reduse intervenţii, tenorul Andrei Lazăr (Flavio) şi mezzosoprana Sorana Negrea (Clotilde). Adalgisa şi Pollione au fost experimentaţii Oana Andra, mezzosoprană şi Călin Brătescu, tenor invitat.

         În ziua imediat următoare a urmat premiera şi, după aproape 48 de ore de odihnă, încă un spectacol al aceleiaşi noi echipe. Pentru atractivitate şi dorind să confirme încă de la deschiderea Stagiunii Centenare unul dintre principiile de bază ale construcţiei sezonale, acela de a invita mari cântăreţi români care activează în străinătate, această – s-o numim matematic – a doua distribuţie le-a avut drept capete de afiş pe Elena Moşuc şi Ruxandra Donose (Norma şi Adalgisa), belcantiste renumite, cu afirmări internaţionale în teatre de mare prestigiu. Au fost evoluţii în care specificităţi de stil au ieşit în evidenţă, armonii de culori s-au îngemănat în duetele celor două eroine. Elena Moşuc este acum într-un moment al prodigioasei cariere în care vibraţia de sunet emoţionează, strălucirea se menţine, în timp ce Ruxandra Donose îşi conduce în acelaşi chip minunat glasul de nobilă timbralitate. Le-au fost alături tenorul Daniel Magdal (Pollione cu un fabulos şi sigur Do natural acut în cavatina de intrare), basul Marius Boloş (Oroveso), precum şi mezzosoprana Sidonia Nica (Clotilde) sau Andrei Lazăr, din nou, Flavio.

Ruxandra Donose şi Elena Moşuc        

„Norma” nu este o lucrare uşor de cântat, de aceea în mod frecvent note înalte se eludează de tenori sau se ocolesc de mezzosoprane prin alternative comode, se transpun inferior duete, dar se şi adaugă variaţii sopranile care cresc spectaculozitatea. În cele trei spectacole, am avut parte de toate acestea.

         Muzical, producţia a fost bine împlinită de dirijorul Ethan Schmeisser, directorul artistic al teatrului, cu tempouri corecte şi urmărire precisă a platoului, a fosei. Spectacolele au avut fluenţă. Cel puţin la avanpremieră, orchestra a cântat omogen şi îngrijit, în cea de-a doua seară alămurile n-au ratat... rateuri în actul secund, ameliorări venind în ultima seară. O bilă albă se cuvine a fi adresată partidei corzilor grave, cel puţin în Introducerea la actul al doilea. După avanpremieră, dinamica baghetei a sporit – mai mult sau mai puţin potrivit – dezechilibrând raporturile cu soliştii în anumite secvenţe.

         Corul dirijat de Adrian Ionescu şi-a îndeplinit misiunea.

Producţia...

         ... semnată ca autor cvasi-total (regie artistică, concept scenografic şi mişcare scenică) de Alice Barb a avut o echipă numeroasă compusă şi din Adrian Damian (scenograf decoruri), Maria Miu (scenograf costume), Dilmana Yordanova, Eftimie Gheorghe Ovidiu (importantele proiecţii video), Monica Petrică, creatoarea coregrafiei. A rezultat un spectacol vivace, cu alură de superproducţie, care a dorit să contrazică prin mişcare, culoare şi energie concepţia oratorială a opusului.

Câteva chei au deschis asemenea porţi şi mă gândesc la utilizarea turnantei scenei (altarul druizilor şi iatacul Normei), la diversitatea personajelor colective (sacerdoţi, înţelepţi, soldaţi, vestale, nimfe, spiriduşi – pitici care se comportau ca un fel de... şefi ce organizau deplasările pe platou) dar, mai ales, la proiecţiile video de pe fundal, diverse, luminate ca într-un cosmos feeric. Înconjurată de stelele unei galaxii imginare, Luna, căreia i se ridică rugi fierbinţi, divă castă şi purificatoare, ce-şi aruncă superbe raze argintii pe veşmântul Normei, apariţie astrală în chipuri diverse prin coloristică de la negru la sângeriu, încercănată sau clară, încearcă să însoţească stări şi spirite, cu oarece logică. Punctul culminant a fost finalul tragic al operei, în care vârtejurile roşietice ale unui univers infinit s-au amestecat cu flăcările rugului şi au învăluit totul, au răscolit totul într-un dramatism furtunos.

Deşi plină de efecte tehnice speciale, montarea bucureşteană este clasică, acţiunea îşi urmează cursul firesc, costumele sunt de epocă. (N-am înţeles de ce Oroveso purta robă albă de şeic, după cum prezenţa mai mult sau mai puţin binevenită a unor balerine a avut un rol doar parţial definit.) Ritualuri sacre însoţesc trama, atâta că obiectele de cult nu au avut dimensiunea fizică necesară explicării către public a... procedurilor. O atmosferă de toamnă târzie (mantinela fosei este învelită în frumoase frunze galbene şi ruginii) a fost subliniată de pădurea descărnată prin care păsări negre, rău prevestitoare, îşi zbăteau aripile. Frumos stilizate, ramurile de vâsc au adus aura naturii în spaţiul stelar. Prefaţa se făcuse printr-o cortină metalică, anunţătoare a spiritului războinic nelipsit în operă.

Asigurarea unor distribuţii echilibrate, valoroase trebuie să fie în atenţia tânărului management al Operei Naţionale Bucureşti, în aşa fel încât, dispunând de o spectaculoasă montare scenică, producţia cu „Norma” să devină o piesă solidă şi longevivă de repertoriu.

         Din bogatul caiet-program (66 de pagini) transcriu începutul ultimului paragraf al primului articol: „Acum v-a trebui să închei...” Mă întreb. Ce mare stăpân al limbii române a făcut corectura?

Aplauze pentru Andrei Lazăr, Marius Boloş, Daniel Magdal, Alice Barb, Elena Moşuc, Ethan Schmeisser şi Corul Operei Naţionale Bucureşti