Éric-Emmanuel Schmitt: „Mă simt inteligent în pielea unei femei“

Éric-Emmanuel Schmitt: „Mă simt inteligent în pielea unei femei“

Scriitorul Éric-Emmanuel Schmitt a fost recompensat cu Premiul Goncourt, una dintre cele mai importante distincţii literare

Scriitorul francez Éric-Emmanuel Schmitt (51 de ani), laureat al Premiului Goncourt, autorul bestsellerului „Oscar şi Tanti Roz“, spune că admiră femeile fiindcă viaţă lor „presupune mai multe constrângeri decât a bărbaţilor“. Schmitt a gândit cu mintea cititoarelor lui în volumul „Cea mai frumoasă carte din lume şi alte povestiri“, apărut recent în româneşte, o colecţie de texte despre opt personaje feminine.

Ştiri pe aceeaşi temă

Înainte să scrieţi „Cea mai frumoasă carte din lume" aţi regizat un film pornind de la o poveste care se află în carte. De obicei, filmul urmează cărţii, nu invers...

Am scris această povestire pentru ecran fiindcă nu-mi doream să debutez ca regizor adaptând un text deja scris. Voiam ca luminile şi umbrele să ia locul cernelii, iar cadrul să se substituie cuvintelor. După câteva luni de filmări mi s-a făcut atât de dor de literatură, încât am început să scriu la masa de montaj, în timpul plicticoaselor şi nesfârşitelor operaţiuni tehnice. După ce am încheiat şapte nuvele, am hotărât că a opta va fi cea deja transpusă în imagini, „Odette Lumeaîntreagă", povestea unei cititoare entuziaste care salvează viaţa unui scriitor depresiv. Un imn închinat lecturii, iar nu scrisului.

Cum a fost să vă exersaţi imaginaţia ca să puteţi scrie literatură, deşi lucraţi în acelaşi timp pentru film - o muncă tehnică?

Când scriu, sugerez, nu descriu. Zgândăr imaginaţia cititorului, sperând să declanşez o reacţie prin care el să alcătuiască o carte alături de mine. Mi s-a spus adesea: „Poate e ciudat, dar îmi amintesc povestirile dumneavoastră după ani buni". Întotdeauna răspund: „E normal, aţi scris cartea odată cu mine".  Spre deosebire de literatură, filmul înăbuşă imaginaţia, impunându-şi realitatea, decorurile, chipurile, vocile şi ritmul actorilor. Filmul încurajează leneveala creierului. Să scrii pornind de la un film înseamnă să regăseşti chintesenţa. Cu un gest, mâna care scrie construieşte o lume. Scrierea unei nuvele pornind de la film mi s-a părut comparabilă cu trecerea de la pictura monumentală în ulei la un desen în peniţă.

Oana Pellea şi Marius Manole joacă în piesa „Oscar şi Tanti Roz“, o adaptare după cartea lui Éric-Emmanuel Schmitt

Pentru dumneavoastră, literatura e în primul rând un loc al paradoxurilor, spuneaţi cândva.

Prin literatură, ne explorăm complexitatea. Filozofia simplifică diversitatea realităţii, ştiinţa o explică, dar literatura o îmbrăţişează. Literatura nu doar surprinde, ci preţuieşte şi iubeşte contradicţiile intrinseci ale fiinţei umane sau paradoxurile sentimentelor omeneşti. Literatura ne împinge să explorăm întâmplările prin care trecem şi, prin aceasta, ne ajută să trăim. E o doctorie care îţi deschide ochii, nu un drog care distorsionează realitatea.

Toate personajele din „Cea mai frumoasă carte din lume" sunt femei. V-a fost greu să vă puneţi în pielea lor?

Când am început să scriu, nu îndrăzneam să mă pun în pielea unei femei. Îmi descriam personajele feminine din perspectiva masculină a protagoniştilor. Însă actriţele care mi-au interpretat personajele se minunau de cât de bine am construit figurile feminine, iar cititoarele îmi spuneau acelaşi lucru. Cu alte cuvinte, femeile mi-au dat permisiunea să mă transform în femeie pe durata unei cărţi. De altfel, personajele feminine mă interesează infinit mai mult decât cele masculine: femeile se dovedesc mai complexe, viaţa lor presupune mai multe constrângeri decât a bărbaţilor, mai ales când trăiesc într-o societate creată de bărbaţi pentru bărbaţi. Mă simt mai subtil şi mai inteligent când mă pun în pielea unei femei. Le recomand literatura tuturor celor care vor o schimbare de sex: e rapidă, nedureroasă, mult mai puţin costisitoare decât varianta chirurgicală şi, mai ales, reversibilă.

De-a lungul timpului, ce aţi învăţat despre femei?

Femeile sunt familiarizate cu subtilitatea, echivocul, complicaţiile şi complexităţile. Ele ştiu că sentimentele sunt un labirint, în vreme ce bărbaţii se cred pe autostradă.

Folosind o comparaţie, cum aţi descrie relaţia femeie-bărbat?

Bărbaţii şi femeile sunt ca soarele şi luna: se urmăresc, se admiră, se ascund, uneori se oglindesc în chipul celuilalt, dar nu se întâlnesc niciodată.

Există printre cele opt femei din cartea dumneavoastră şi unele inspirate din realitate?

Ultima povestire din acest volum, preferată de majoritatea cititorilor, care se numeşte chiar „Cea mai frumoasă carte din lume", porneşte de la un eveniment real. Mi-a fost relatată de fiica unei femei care a trecut prin experienţa gulagului sovietic. Documentul respectiv, „cea mai frumoasă carte din lume", scris de deţinute pentru fiicele lor aflate în libertate, a existat cu adevărat. Trebuie să citiţi nuvela ca să aflaţi ce le pot scrie nişte mame fiicelor lor atunci când nu au la dispoziţie decât o foaie de hârtie şi un căpeţel de creion.

Fiecare femeie din „Cea mai frumoasă carte din lume" e în căutarea fericirii. Ce trebuie să ştim despre fericire?

Cea mai mare fericire este făcută din lucruri mărunte. Nu poţi fi fericit decât dacă renunţi la prejudecăţile despre fericire: nu putem fi fericiţi după standardele celorlalţi, ci numai după ale noastre. Fiecare dintre noi descoperă ceea ce îl face fericit. Prin urmare, fiecare dintre noi trebuie să se cunoască pe sine, să-şi recunoască limitele, să renunţe la orgoliul de a fi diferit şi mai cu moţ: e nevoie de simplitate şi smerenie. Adesea fericirea este un refuz al iluziilor, al ambiţiilor şi al ifoselor. Numai un om modest şi lucid poate fi fericit.

Când scrieţi, mizaţi foarte mult pe emoţie. De ce e importantă emoţia pentru dumneavoastră?

Emoţia te poate face mai inteligent. Uneori, o prejudecată se risipeşte datorită unui şoc; câteodată, din dragoste pentru copiii lor, părinţii acceptă nişte moduri de viaţă cu care nu au nimic în comun. Emoţia este un instrument al progresului şi al toleranţei. În cărţile mele, emoţia îl atrage pe cititor într-o călătorie neaşteptată. Când scriu, eu râd şi plâng...

Aţi scris „Oscar şi Tanti Roz", povestea unui copil bolnav de cancer, pornind de la o experienţă personală: copil fiind, tatăl dumneavoastră, medic, v-a luat cu el prin spitale. Mai păstraţi amintiri de-atunci?

Da, am amintiri contradictorii - aşa cum e şi „Oscar şi Tanti Roz". Amintiri frumoase, deoarece copiii sunt atât de isteţi - şi, deci, adaptabili -, încât spitalul devine un loc plin de afecţiune şi de distracţie. Amintiri despre umorul copiilor care înving boala punând porecle: Jumară pentru un bolnav cu arsuri, Bilă pentru un copil căruia i-a căzut părul, Gogoaşă pentru un obez - e o modalitate de a lua în râs ceva deloc vesel. Dar şi amintiri triste: copiii suferă că sunt departe de părinţi, se simt prizonieri ai bolii şi ai adulţilor. Însă doar mai târziu am înţeles care e trăsătura definitorie a copiilor spitalizaţi: nu se mint nici pe ei, nici pe ceilalţi, înfruntă realitatea, nu le e teamă să pronunţe vorbe care îi îngrozesc pe adulţi, sunt sinceri, curajoşi, lucizi. O lecţie pentru noi...

 În ce fel v-a schimbat viaţa apropierea de copiii bolnavi?

De mic am considerat că boala este ceva normal. O sănătate înfloritoare mi se pare un lucru excepţional, efemer, provizoriu. Şi acum consider că prichindelul care credea asta avea perfectă dreptate. Pentru că am ştiut întotdeauna că oamenii sunt fragili şi muritori, simt o enormă compasiune pentru semenii mei şi rareori mă înfurii. Cred că experienţa din copilărie mi-a extirpat orice urmă de agresivitate. Şi, pentru asta, le mulţumesc tatălui meu şi copiilor care mi-au fost prieteni.

„Trăim vremuri în care mintea ne e otrăvită, însă singurul lucru de care n-o să ne putem vindeca vreodată este tocmai natura umană", scrieţi pe site-ul dumneavoastră. Ce sens daţi naturii umane în acest context?

E drept că femeile au extraordinara capacitate de a aduce pe lume noi vieţi, o experienţă a cărei cicatrice nostalgică o poartă toţi bărbaţii, dar viaţa rămâne un mister pentru toţi. De ce ne naştem? De ce trăim? De ce murim? În viaţa noastră sunt mai multe întrebări decât răspunsuri, iar cel care spune „Eu ştiu!" e un impostor. Trebuie să te resemnezi că nu ştii şi să accepţi încrezător şi fără teamă această ignoranţă. Cred că aceasta e cea mai bună cale: să ai încredere în misterul nostru esenţial.

"Femeile ştiu că sentimentele sunt un labirint, în vreme ce bărbaţii se cred pe autostradă.''
Éric-Emmanuel Schmitt scriitor

Info

„Cea mai frumoasă carte din lume şi alte povestiri"
Editura Humanitas, traducere din limba franceză de Ileana Cantuniari
Preţ: 25 de lei.

CV

- O întâlnire cu Monica Bellucci, subiectul unei viitoare cărţi
- Éric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon.
= În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Scrie teatru şi ficţiune.
= Este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate (2001)
- Volumele sale care alcătuiesc „Ciclul invizibilului - Milarepa" (1997), „Domnul Ibrahim şi florile din Coran" (2001), „Oscar şi Tanti Roz" (2002) şi „Copilul lui Noe" (2004) s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase ţări.
- În decembrie 2006, Schmitt a fost invitat să fie redactor-şef pentru un număr special al revistei „Evene", alături de Monica Bellucci şi Carla Bruni. Despre întâlnirea cu cele „două frumuseţi", scriitorul spune: „Am fost aşa de surprins încât am spus, în glumă: «Ne-au ales pe ochi frumoşi!». Cine ştie, poate că această întîlnire va fi face obiectul unei cărţi...".

citeste totul despre: