15 ani fără Anatol Vieru

Greu de crezut, greu de acceptat! Un deceniu şi jumătate s-a scurs de la plecarea în eternitate a compozitorului Anatol Vieru; artistul, însă, a rămas în inima noastră, a rămas în realitatea vieţii de concert. De îi cunoşti numai opera nu poţi să nu intuieşti că autorul este un mare om. Dacă ai fi cunoscut omul îţi dădeai seama că ai în faţă un artist dintre cei însemnaţi.

Recent, în cadrul programului său Matineul de duminică, Federaţia comunităţilor evreieşti din România, l-a comemorat pe marele artist. Evocările, captivante în mod absolut, au fost susţinute de personalităţi, de oameni care l-au cunoscut în mod direct pe marele dispărut; mă refer la academicianul Solomon Marcus, la compozitorii Fred Popovici şi Dan Dediu, la d-ul Aurel Vainer, preşedintele Federaţiei, la d-ul Iancu Ţucărman, la alte persoane care l-au înţeles, care au preţuit omul, care i-au apreciat opera.

A fost o evocare extinsă, una de înalt calibru intelectual.

Acribia lucrului cotidian asupra partiturii, consistenţa spirituală a muzicii, valorile umane ale maestrului, au fost evocate detaliindu-se aspecte noi, unele cu totul inedite. In încheierea Matinalului duminical un concert cameral susţinut de pianista Lena Vieru, de soprana Ioana Mitu, de violonistul Sherban Lupu, a adus în atenţia publicului câteva pagini ale maestrului, lucrări puţin cunoscute în viaţa noastră de concert; mă refer la ciclul de lieduri Migdale amare pe versuri de George Topârceanu, la Cortegiu şi Ritmuri pentru pian, la lucrarea Versete pentru vioară şi pian.

Nu sunt numeroase situaţiile în care relaţia dintre operă şi artistul, omul, autorul muzicii, al paginilor de eseistică, de muzicologie, să fi fost atât de intim condiţionată ca în cazul lui Anatol Vieru.

Rămâi uimit de dimensiunea impresionantă a deschiderii către - ceea ce se poate numi - sentimentul libertăţii interioare, aspect pe care îl puteai observa atunci când te aflai în preajmă-i, iar aceasta indiferent dacă este vorba de opera sau de persoana sa. Este, cred, sentimentul libertăţii intelectuale, al unui anume fel de a gândi indiferent de context, de a acţiona în muzică, de a comunica, de a umple spaţiul din juril tău.

Este natura unei adresări cordiale, inspirate, cu totul inspiratoare, pe care o intuiai pe deasupra distincţiei. Avea darul de a comunica rostind vorbe puţine.

A fost şi a rămas tânăr indiferent de etapele pe care le-a parcurs, indiferent de experienţele în plan uman şi artistic prin care a trecut. Este prospeţimea adresării, este natura permanent imaginativă a spiritului, este deschiderea quasi interogativă a ingenuităţii cea care susţine actul acestei comunicării.

Prin muzică spre cultură, spre întremare spirituală; ...pare să fi fost conduita pe care Vieru a urmat-o cu admirabilă consecvenţă. Inclusiv atunci când, cu decenii în urmă, a condus la Bucureşti ciclul de concerte „Muzici paralele”, seri de muzică în care se regăseau epoci distincte marcate de destinul european al culturii, al artei.

Muzica sa, persoana sa, puteau fi întâlnite în mari festivaluri din întreaga lume. A conferenţiat de la catedrele unor importante universităţi europene şi nord-americane. A făcut cercetare muzicologică fundamentală observând şi formulând concepte comune în matematică şi în muzică, concepte revelate cu magistrală pertinenţă ştiinţifică, cu impresionantă intuiţie, în lucrarea sa  Cartea modurilor.

A compus mult, în genuri dintre cele mai diferite, lucrări de dimensiuni diferite, de la lucrările miniaturale la marile lucrări scenice, vocal instrumentale, simfonice sau opere. A lucrat continuu, nu s-a menajat în ce priveşte munca asupra partiturii. Inclusiv în anii din urmă.

Graţie eforturilor celor apropiaţi, ale familiei, au putut fi audiate lucrări prezentate în primă audiţie; multe dintre partiturile rămase în sertar. Este adevărat, cu Jupiter nu poti sta în fiece zi la masă. Nu se bucură de acest privilegiu nici măcar cei aleşi. Harul divin al creaţiei nu pogoară în fiece clipă.

De-a lungul anilor a lăsat câteva lucrări ce pot fi apreciate în mod absolut, lucrari ce rămân în conştiinţa publică. Sunt capodopere ce pot fi apreciate atât sub aspectul măiestriei componistice, cât şi în ce priveşte aspectul expresiv artistic, cel spiritual ideatic.

Vieru este o conştiinţă europeană  prin constituţie şi una universală prin vocaţie. Observată în perspectiva deceniilor, opera sa consolidează zona – aş numi-o - clasico-romantică, puternic reflexivă a muzicii noastre din a doua jumătate a secolului trecut. „Clepsidra I”, „Psalmi”, primul concert pentru violoncel şi orchestră, Simfonia pe versuri de Eminescu, „Sita lui Eratostene”, opera filosofică „Iona”, „Scene nocturne”, „Paşi ai tăcerii”...  sunt momente de referinţă nu numai în opera maestrului ci inclusiv în muzica noastră în secolul trecut. Sunt creaţii memorabile în muzica europeană a timpului. A compus pe textele marilor literaţi gânditori precum Heidegger, Urmuz, dar şi pe texte populare de mare încărcătură spirituală; am în vedere oratoriul Mioriţa, spre exemplu.

In mod firesc, drumul creaţiei sale a fost însoţit de o treptată, de o necondiţionată recunoaştere în planul vieţii noastre muzicale, în planul vieţii muzicale europene. La numai douăzeci de ani, în anul 1946, primea laurii premiului de compoziţie „George Enescu”. Imediat după război, perspectivele înşelătoare ale unor vremuri noi i-au învolburat imaginaţia, au adus speranţe, amăgiri şi deziluzii. Nu, însă, şi în plan profesional. Anii de studii petrecuţi la Conservatorul din Moskova sub oblăduirea personalităţii lui Aram Haciaturian i-au permis contactul cu elita intelectuală artistică a timpului, de asemenea cu colegi, cu creatori care s-au afirmat puternic în contextul vieţii muzicale a timpului nostru, cu muzicieni precum Genadii Rojdestvenski, Alfred Schnittke, Sophia Gubaidulina, Edison Denisov, Tiberiu Olah...

Marile distincţii obţinute în plan european, Premiul „Herder”, conferit de Universitatea din Viena pentru ansamblul creaţiei, premiul de compoziţie Reine Marie José, îi aduc, treptat, notorietate internaţională.

Mari muzicieni performeri ai timpului nostru, muzicieni ai unor mari ansambluri, s-au aplecat cu respect asupra muzicii sale, au cercetat-o, i-au pătruns sensurile, au dăruit-o, mai departe, publicului de concert. Mă gândesc la dirijorii Constantin Silvestri,  Zubin Mehta, Horia Andreescu, Marin Constantin, la violonceliştii precum Natalia Gutman, Vladimir Orlov, Cătălin Ilea, la ansambluri din ţară şi din străinătate, la corul „Madrigal”, la Berliner Kammeroper, la Orchestra Suisse Romande, la Formaţiile Muzicale Radio –  Bucureşti.

A avut vocaţia comunicării în muzică. A simţit şi a resimţit permanent nevoia comunicării. Vieru a comunicat lucruri importante, a comunicat lucruri semnificative. Pentru sine, pentru cei din jur.

Acest material a fost publicat şi în România Literară.