137 de ani de la naşterea lui George Enescu. „Franţa era a doua lui casă, dar a rămas mereu un fiu credincios poporului român”

0
Publicat:
Ultima actualizare:
George Enescu (19 august 1881- 4 mai 1955)
George Enescu (19 august 1881- 4 mai 1955)

Duminică s-au împlinit 137 de ani de la naşterea marelui compozitor George Enescu. 2018 este, de asemenea, şi anul în care se împlinesc 105 ani de când Enescu însuşi lansa prima iniţiativă de susţinere şi dezvoltare a muzicii clasice româneşti, înfiinţând Premiul Naţional de Compoziţie „George Enescu”. La 137 de ani, prezentăm un portret al compozitorului realizat din amintirile altor muzicieni de excepţie.

Cei care l-au cunoscut pe compozitorul George Enescu au descris, într-un fel sau altul, aceleaşi lucruri: genialitate şi dragoste şi dor pentru ţara natală. Violonistul şi compozitorul părăsea Romania în toamna anului 1946, din cauza instaurării regimului comunist. Era legat de locurile sale, dar anticipa gravitatea situaţiei. S-a adaptat rapid la viaţa pariziană, însă prietenii spuneau adesea că avea des crize de melancolie: dorul de patrie era constant. 

În rest, pe unde apărea Enescu, se instala rapid sentimentul de admiraţie şi respect, compozitorul uimind prin dragostea lui pentru muzică, prin chemarea evidentă pe care o avea, prin memoria colosală care îi permitea, din două citiri, să reţină partituri întregi. Cei care l-au întâlnit şi care au avut ocazia să lucreze cu el, colegii de breaslă, au înţeles mai bine ce şansă au avut.

Compozitorul italian Alfredo Casella a petrecut multe seri în compania lui Enescu, discutând despre artă şi împărtăşind amintiri. În mintea italianului, România era un loc în permanenţă umed şi ceţos. Enescu a avut grijă să îl lămurească, vorbindu-i despre „un peisaj paradisiac, cu ceruri foarte albastre, cu râuri curate, cu păduri în care se putea auzi cântectul răguşit al cucului”. De la România lui Enescu a ajuns să îi înţeleagă mai bine rapsodiile şi să îi crească mereu interesul în compoziţiile sale. 

După ce războiul i-a despărţit vreme de mulţi ani, Casella l-a păstrat în memorie. „Niciodată nu am încetat să mă gândesc la arta colegului meu”. 

 „Enescu e delicat şi sensibil, de asemenea, comunicativ, ca toţi latinii. În ciuda inventivităţii sale spontane şi incredibil de bogate, creaţia sa ilustrează un proces de voinţă pe care niciun alt artist nu poate să îl ignore. Am văzut un asemenea acord perfect între intenţie şi expresie la foarte puţini dintre muzicienii conteporani”, spunea compozitorul italian Alfredo Casella.

Alt compozitor, de această dată elveţianul André François Marescotti, l-a întâlnit pe George Enescu prin intermediul lui Roger Ducasse. A fost fermecare la prima vedere şi deşi nu îi ştia multe compoziţii a ajuns în cele din urmă ca Enescu să îi fie dirijor, după cum scrie „Spectacolul Muzicii, Buc. !”, nr. 26, din 16 August 1995.

„Enescu m-a fermecat din momentul în care şi-a făcut apariţia. Îmi amintesc şi acum conversaţia  spumoasă, amintirile pe care cei doi le depănau, plini de viaţă şi de umor, invocându-I pe Faure sau Debussy, de care ambii erau foarte apropiaţi... Enescu mi-a rămas în memorie aşa cum era atunci: blând, uman, nobil, incredibil în manifestri şi- ceea ce m-a impresionat cel mai tare- cu o umilinţă genuină în faţa artei”. 

Cel care i-a făcut cunoştiinţă cu muzica compozitorului român a fost Dinu Lipatti, profesor cu el la Conservatorul din Geneva. Ani mai târziu, Enescu îi dirija „Two Tableux”. Compozitorul român i-a luat partitura în poală şi s-a „imersat imediat în ea”. Marescotti avea să rămână împietrit.

Enescu şi-a cerut scuze că a trebuit să se uite pe partitură încă o dată pentru a reţine şi cele mai mici detalii. 

„Haide, prietene, poţi să picuri şi ceară topită pe mine şi tot nu cred că îţi vei aminti ceva din muzica aia”, şi-a spus Marescotti.
Imagine indisponibilă

După, Enescu i-a înapoiat partitura pe care a doua zi, el avea s-o aducă înapoi. Enescu s-a trezit cu partitura pe stativ. Primul gest al compozitorului a fost să o pună în sertar. 

„Am fost uluit. Şi când maestrul a dirijat din memorie Two Tableux fără să uite nimic, nici cel mai mic detaliu, aducând în relief, atât de artistic toate intenţiile mele…şi atât de bine încât nici eu nu am avut ce să adaug, am fost atât de impresionat, cum nu mai fusesem vreodată. Nu i-am spus multe, dar din lunga şi tăcuta mea strangere de mână, acel om special a simţit că îi găsisem un loc în inima mea pentru totdeauna, şi am devenit unul dintre admiratorii săi”.

Violonist, violist şi dirijor rus, de origine evreiască, David Oistrach, a lucrat cu Enescu în concerte la Moscova şi la Bucureşti. În pauza unui concert, Enescu l-a primit cordial, invitându-l să îi încerce vioara. Iar Oistrach a realizat că înfăţişarea sa avea să-i rămână mereu în memorie: „puţin cocoşat, cu o expresie aparte în ochii săi vii”. 

„Impresia că era un om şi un artist polivalent a fost atât de puternică încât chiar şi acele întâlniri scurte au fost pentru totdeauna imprimate în memoria mea. Eram familiar cu lucrările sale…i-am ascultat interpretarea unuia dintre concertele lui Mozart la Radio London…şi am fost impresionat de stilul său profund şi graţios”.

Oistrach a rămas impresionat de Enescu mai ales când a sosit în Bucureşti. Atunci a realizat cât de implicat era compozitorul în cultura ţării sale. (conform „Spectacolul Muzicii”, Bucureşti, 1, no. 26, 16 August 1995).

„Enescu nu era iubit în România doar ca un muzician fermecător. Era profund respectat şi admirat pentru că era un militant în câmpul social, care a contribuit mult la dezvoltarea culturii şi artei în ţara sa. Franţa era a doua casă a lui Enescu... a rămas mereu un fiu credincios poporului român. Niciun  moment măcar, niciun gest sau nuanţă a unei interpretări nu au creat impresia că voia să transmită publicului calităţile sale ca interpret...Dar ceea ce emana Enescu era bucuria imensă de a împărtăşi muzica. Iar audienţa recunoscătoare împărtăşea sentimentul”. 

Pianistul şi compozitorul rus Dmitri Şostakovici vorbea despre artistul multilateral care era Enescu: violonist, pianist, dirijor şi compozitor remarcabil, după cum scria „Contemporanul” din 31 august 1956.

„Am fost norocos să îl întâlnesc pe Enescu, iar conversaţiile pe care le-am avut cu el mi-au dat o bucurie imensă. Era bucurie pură să îi ascult comentariile profunde despre muzică şi să fiu martor la patriotismul său înfocat şi la iubirea sa pentru ţara natală şi pentru popor..Opera sa minunată e înrădăcinată în creaţia folclorică. Continuarea acestei tradiţii incredibile de către compozitorii români va fi o contribuţie demnă de memoria luminoasă a lui Enescu”. 

Celebrul flautist francez Jean Pierre Rampal a fost şi el fascinat de personalitatea lui Enescu, punctând într-un interviu că faima lui avea să crească conostant. 

„George Enescu avea o înfăţişare luminoasă, oglindire a mobilităţii spirituale, şi o bunătate cu totul fermecătoare”. George Enescu era spiritual, cu un subtil simţ al umorului. Era o adevărată încântare să vorbeşti cu el despre muzică şi artă. Avea o cultură vastă şi, în afară de asta, bunătatea sa neegalată îmbiba muzica pe care o crea sau cânta”. 

 

 

 

 

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite