Jobul meu de zeci de ani este să mă văd zilnic cu oameni cu lefuri mari, foarte mari şi enorme, care consideră că acestea ar trebui să fie şi mai mari şi imi aduc argumente solide în această privinţă.
Trăim într-un prezent tulbure şi alert, cu sisteme de valori torsionate, cu false modele şi cu foarte multă ipocrizie. Non-valoarea, împachetată strălucitor, este prezentată adesea ca virtute, iar criteriile de accedere pe scara politică ţin mai degrabă de avere decât de merit.
Doi foşti miniştri ai culturii, Vlad Alexandrescu de la USR şi Lucian Romaşcanu de la PSD (nefirească alianţă), lucrează de zor, încă de la începutul anului, la modificarea unei ordonanţe de urgenţă (nr. 189/2008) prin care este stabilit cadrul legal al numirii directorilor de instituţii culturale.
Meritocraţia selectivă e cam jenantă în general, dar e de-a dreptul şocantă în vremurile astea. Sigur, ar fi ideal dacă toate numirile pe criterii imprecise şi fără merit ar putea fi constituţional cenzurate.
Una dintre cele mai mari ticăloşii pe care a făcut-o adunătura de partid numită PSD este instituţionalizarea clientelismului şi nepotismului la cel mai înalt nivel al politicii de stat.
Expresia „Ai carte, ai parte“ este atât de veche încât, de-a lungul timpului, a suferit unele transformări ale semnificaţiei.
Şocul a fost să realizez că până când nu omoară-arde-pângăreşte tot de jur-împrejur, mediocritatea nu are linişte. Mărturisesc, în inocenţa mea, uimirea de a vedea împlinirea programatică a răului înzidită visceral în vieţuitorul mediocru. Frica naşte ură. Ura răscoleşte din hăuri atavismul prey-predator. Încolţită, prada (mediocritatea, adică) are un gând şi numai unul: să şteargă de pe faţa pământului ameninţarea de moarte. Meritocraţia, adică.
Oare care sunt valorile unui popor care validează, prin vot, tot felul de infractori, analfabeţi şi impostori? Oare nu ne-am săturat să tot spunem că România este o „ţară de rahat“ şi că politicienii sunt aşijderea când noi înşine îi validăm şi le cream impresia că sunt mici dumnezei cărora nimic nu li se poate întâmpla?
În anul 2017, într-o ţară din Uniunea Europeană, doi miniştri intervin pentru a trece o insulă din proprietatea statului în mâinile jupânului lor politic. Un tun. Un fleac, ne-au ciuruit. De 27 de ani.
Ministrul Muncii, doctorul în sociologie, deci intelectualul Olguţa Vasilescu, a făcut următoarea observaţie profundă: închisorile din România sunt pline de intelectuali. De fapt România geme de falşi universitari şi de pseudo-specialişti. Pretutindeni avem cercetători în apă de ploaie şi analişti ai găurilor din covrigi. Catastrofa intelectuală a României nu se vede în puşcării, ci în universităţi.
„Dacă ceva o să lipsească la muncă, la cine crezi că o să se uite primul?”. Din cei 50 de ani de muncă, tatăl meu a petrecut 40 de ani în acelaşi loc. A început ca muncitor docher în port şi, în ciuda celor 7 clase ale sale, a ieşit la pensie ca responsabil încărcări - descărcări. Îi trecea prin mână toată marfa pe care România o trimitea la export prin portul de la Galaţi şi semnătura lui era precum pecetea lui Sfântu’ Petru.
Numirea unei jurnaliste în funcţia de purtător de cuvânt al Preşedinţiei nu este un lucru rău. Dar dacă această jurnalistă a fost „moderator” într-o campanie electorală pe care acelaşi Preşedinte a câştigat-o, prezumţia de nevinovăţie se transformă în suspiciune. Practicile discreţionare, mai degrabă specifice unui stil fanariot-balcanic decât modelului promis de Preşedintele teuton, pun sub semnul întrebării echidistanţa acestei administraţii.
Dacă aş avea talent la desen, aş înfăţişa meritocraţia numai piele şi os, cu obrajii scobiţi şi ochii înfundaţi în orbite, gata întinsă pe năsălie, dormind somnul de veci şi aşteptându-şi îngropăciunea. adusă în starea asta de două evenimente ale actualităţii neamului, unul deja petrecut, celălalt pe cale să se petreacă.
Cel mai important obiectiv al guvernului Cioloş trebuie să fie schimbarea administraţiei publice. „Sistemul” trebuie curăţat de mizeria incompetenţei care s-a adunat în ultimii 25 de ani.
Se zice că drumul către iad este pavat cu intenţii bune. Zilele acestea s-a descătuşat furia în online fiindcă Andreea Paul Vass a scris pe pagina de Facebook nişte cuvinte care aparţin unor zone lingvistice şi existenţiale în care trebuie păşit cu grijă.
Sunt acea companie care de-a lungul deceniilor duce mai departe valori, tradiţii şi oferă oamenilor locuri de muncă, în care simt că meritocraţia există şi, mai ales, mereu mi-am dorit ca oamenii să se bucure de rezultatele mele, de produsele mele.
Ori de câte ori apare cuvântul „salariu“, în vorbe sau în scris, alte două cuvinte sunt aproape întotdeauna în imediata apropiere: „decent“ şi „merit“.
Eu, cetăţeanul prezent în conversaţia publică despre Educaţie, cer establishment-ului şi clasei politice ca evenimentul de săptămâna viitoare să marcheze punctul de inflexiune istorică dintre Şcoala revolută de ieri şi de azi, şi Şcoala de mâine. O Şcoală cu mult mai bună pentru copiii noştri.
„Bombele” din Parlament, la început de mandat
NATO şi Rusia se joacă de-a „hoţii şi vardiştii“ la Marea Neagră. România, în prima linie de apărare
Cât şi de ce să ne temem de tulpina-mutant din Marea Britanie
Descoperirile unicat care vorbesc despre începuturile omului pe teritoriul României. Povestea cimitirului giganţilor de pe malul Prutului
Cum se sapă între ei
partenerii de guvernare. Ultimul caz: Memorandumul PNRR
Prognoza meteo: Vremea se schimbă radical. Cât de cald se face, când lovesc ninsorile
Vlad Voiculescu începe epurările la Ministerul Sănătăţii. Cine sunt primele persoane vizate
Cum ratează profesorii vaccinarea în prima fază
Ciolaniada liberală:
Guvernul Cîţu porneşte morişca nepotismului de stat
Oficial. Cât vei plăti factura la energia electrică dacă nu închei un contract pe piaţa liberă