
Omul Păcii
Stângul lui Roberto Baggio a fost un instrument magic, cum doar gazonul de fotbal cunoaşte, a compus cu el simfonii pentru peluză şi suflet.
Stângul lui Roberto Baggio a fost un instrument magic, cum doar gazonul de fotbal cunoaşte, a compus cu el simfonii pentru peluză şi suflet.
În această lume nouă, nu minunată, nu calmă, nu prea obişnuită să aştepte şi nici să asculte, Radu Cosaşu a fost pentru prima dată într-o emisiune televizată, luni, 8 noiembrie 2010, la TVR Cultural.
În continuarea clasicului adevăr că nu există poeţi, ci doar poezie, Adrian Păunescu are încă o nemurire înainte.
În toată această nebunie comercială în care sau eşti costumat înspăimântător, sau nu mai eşti apt pentru societatea multilateral idiotizată apare ceva mai înfiorător decât rânjetul domnului Franks împerecheat cu rânjetul domnului Băsescu.
«Autobiografia (...)» arată clar, ca o coadă la pâine, şi cât de mult Ceauşescu a rămas cu noi.
Şi iată că splendida „Cronica anului 2000“, apărută la Editura Politică din Bucureşti în 1969, făcea aceste anunţuri fantastice, dar şi ştiinţifice
Capitala Irlandei este un muzeu în aer liber în care un vânt cumplit dansează cu exponatele. „Ce ai văzut în Dublin?“ este prima întrebare şi este întrebarea greşită. În Dublin nu e nimic de văzut, totul e de trăit. Dacă insistaţi, o să vă spun că în Dublin am văzut un orb zâmbind.
A fost o vreme când în fiecare casă era întuneric, mereu doar întuneric, când peste Londra însăşi coborâse negrul, când femeile, copiii şi bătrânii se ciocneau de mobilele din casă şi nu aveau voie să plângă.
Se spune că toate jocurile nu erau decât un dans cu tribunele, care cântau, se întristau, plângeau, în ritmul paşilor «Gâscanului».
Declaraţiile au apărut în cotidianul britanic „The Times“.
A fost nevoie de multe vise şi de multă muncă pentru a ajunge la Europa de acum, atât de fragilă în furia ei, şi totuşi cea mai dreaptă şi mai generoasă din câte au existat.
S-a trecut, din nou, prea uşor pe lângă o tragedie care spune destul de mult despre ce este esenţial în viaţă şi în moarte.
O mare parte dintre români e captivă încă în realitatea televizată, viciată, mutilată, deformată de sclipiciul şi dramatismul ei artificial.
Ea a fost botezată Ilva. Este, desigur, numele unei fabrici, căci ea a avut o mamă cam comunistă, o mamă care a jucat în filme din acelea şi a murit de sifilis.
Ce atribute în afară de telegenie şi apartenenţa la grupul potrivit de interese sunt necesare astăzi pentru a prinde un loc bun în spinarea slabului?
Motivaţia juriului a fost limpede: „Premiul Nobel pentru literatură îi este acordat scriitoarei Herta Müller, care descrie cu lirismul ei concentrat şi proza plină de sinceritate universul celor deposedaţi“.
Vă este, poate, cunoscută istoria pianistului maghiar Reszö Seress, evreu supravieţuitor al unui lagăr nazist şi autorul unuia dintre cele mai controversate cântece din secolul, din fericire, trecut.
Lumea nu e o fortăreaţă fără ferestre, impenetrabilă la emoţiile autentice, şi nu, nu avea dreptate Erasmus - când nu sunt canalii, oamenii nu sunt neapărat imbecili.
Nu există nimic în afară de educaţie în stare să scoată această ţară din jeg, din mocirlă, din prezent.
„Connecting to Champions League". Acesta era, până de curând, mesajul de intrare pe site-ul oficial al clubului Unirea Urziceni.
Copilul era România întreagă, pe linia de tramvai pe unde trece istoria, plângând isteric fiindcă nu-i mai dă nimeni niciun ban.
Noi, ultimii copii ai dictaturii, nu am fost condamnaţi nici la Podu Iloaiei, nici la Aiud.
Trăim în anii vacilor slabe, anii de prosperitate ai profesioniştilor urii, sunt vremuri confuze şi tragice.
În 1902, Joseph Rudyard Kipling mai avea cinci ani până să ia Nobelul şi era deja un scriitor imens şi un profet ratat.
E absurd, e periculos, e fals să spui că poveştile bune rămân netipărite.
Ca orice produs de televiziune, Dan Diaconescu nu există decât în măsura în care este privit.
Pe solul ideologic de azi, nimic durabil nu se poate construi.
Comunismul aplicat e un cancer. Efectul cel mai nociv este anularea responsabilităţii individuale. Da, există o sectă de ticăloşi eternizaţi în funcţii publice, dar ei nu sunt cauza jegului din jur.
Lionel Messi a ajuns idolul multor fani ai sportului cu balonul rotund.
Forlan este mai mult decât un golgheter, Forlan este o altă poveste despre furia bună.