
Moartea, tot mai rentabilă
Politic, aici, omul a ajuns o anexă deranjantă, dacă nu dezgustătoare, a votului.
Politic, aici, omul a ajuns o anexă deranjantă, dacă nu dezgustătoare, a votului.
Există încă frumuseţe şi ea e acolo unde a fost mereu – în inimile celor care iau viaţa şi o prefac într-o materie rezistentă la eternitate.
«Criza Severin» este o lecţie importantă despre aparenţă şi substanţă.
Sunt doar câţiva ani de când mărunţii milionari şi accesoriile lor feminine, lăutarii fără talent şi actriţele închipuite, curvele în general, nu depăşeau cadrul ziarelor şi televiziunilor dedicate piticilor porno.
Chiar şi acum, confruntată cu acel ceva care pe alţii, printre care şi pe noi, i-ar fi distrus, Japonia dă sentimentul reconfortant că nu există nici bombă atomică, nici tsunami care să o poată scufunda.
Dintre toate paradoxurile româneşti, acesta – şahul ca parabolă a hoţiei – dă justa măsură a căderii neamului nostru de jucători de table.
Moderni, deşi li s-ar putea spune şi degradaţi, oamenii recenţi îşi neagă permanent condiţia trecătoare, îşi ascund, ca niciodată, cimitirele, îşi scurtează şi trecutul, şi viitorul.
Se lucrează intens la transformarea satului (şi statului) românesc într-o groapă de gunoi uman, redusă la primitivism, privată de educaţie, dar nu de alcool şi televiziuni care transportă lături prin cablu.
Urmăresc, nu lipsit de încredere, piaţa ideilor şi din topul 100 al gânditorilor globali publicat şi în cel mai recent „Foreign Policy România“ nu pot să nu-i remarc pe Kamal Kar (locul 84) şi Han Han (locul 86).
Nu are rost să facem aluzii, nu are rost nici măcar să ne facem iluzii. Fiecare generaţie îşi va căuta, oricum, revoluţia.
Realitatea care, chiar şi aşa, într-o lume rătăcită în virtual, încă mai contează este că răgazul a ajuns un lux.
Sunt fotbalişti perfecţi în driblingurile, în deposedările, în plonjoanele, în golurile lor, fără fisură în talentul ce li s-a dat sau în arta pe care şi-au însuşit-o. Ryan Giggs nu e perfect.
Întoarcerea preşedintelui la popor, obligatorie la zile atât de mari ca aniversarea Micii Uniri, spune suficient şi despre preşedinte, şi despre popor, şi despre sărbătorile din vremea acestei dezbinări.
Nu e exclus ca el să fi trăit cu adevărat decât în anotimpul acela de început, când era atât de tânăr şi kilometrajul viselor spulberate era încă la zero.
Oraşul catalan îşi etalează şi luxul, şi mizeria cu o naturaleţe copleşitoare. Barcelona este, în definitiv, o amprentă, o unicitate finisată cu grijă, ca un castel de nisip însufleţit.
Există - în casele, în familiile noastre, ba, uneori, chiar şi în birourile lor, înguste sau sterile, nu contează - o specie de oameni condamnaţi la o fatală neînţelegere a timpurilor pe care le trăiesc.
Batjocorirea statuii care tocmai aniversează o sută de ani a devenit «o tradiţie». Autorităţile sunt resemnate.
Pot cinci sute de milioane de oameni să greşească în acelaşi timp? Întrebarea nu mai poate fi ocolită.
Există la fiecare început, de drum, de an, speranţa că va fi altfel, cu siguranţă mai bine, ca şi cum totul se poate schimba de la o noapte la alta, fie ea şi noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie.
Sunt tot mai rari cei oneşti, rari, dacă nu pe cale de dispariţie. Ar trebui să fie programe speciale pentru ei, cum se şi cuvine să fie pentru persoanele cu dizabilităţi.
Alegând un singur erou pentru „Ciuma„, Camus nu se opreşte nici la ziaristul Rambert, şi nici la doctorul Rieux.
Iisus era rocker şi dădea din capul împodobit cu un păr lung, negru, doar dacă i se puneau baterii. «Funny Jesus», râdea negustorul chinez, de la o ureche la cealaltă, râdea contagios, dar nu era amuzant.
Formidabile toate aceste cuvinte care circulă liber prin lume, ciocnindu-se, confirmând rupturi şi războaie, împreunându-se frumos în declaraţii de amor sau sec, grav, şi, adesea, stupid în angajamente oarecare şi ştiri inutile.
Ei îşi vor trăi visul, nu perfect, ci suportabil, vor da nume de echipe, teorii şi laboratoare, vor îmbătrâni purtând costume la două rânduri de nasturi, veste de lână şi acele taioare care nu se demodează niciodată.
Rapiditatea aceasta a fost remarcată în discuţii private şi, conştiincios, ocolită public.
Canibalizarea capitalului e o crimă contra umanităţii, în sensul desăvârşit al fiecăruia dintre aceste cuvinte.
Când, după cărţi şi evanghelii, a început să construiască din litere un blog, la 85 de ani, José Saramago, care dăduse demult în mintea înţelepţilor, a deschis cu albul frumuseţii oraşului Lisabona.
Priviţi-o bine - cum îşi încape tot mai greu în propria piele, în timp ce „cuvintele alese“ i se aşază la picioare în acelaşi ritual din care românii nu au învăţat nimic (şi nici nu vor învăţa).
Când se va scrie, şi se va scrie cândva, o scurtă istorie a jocului de fotbal la început de mileniu, numele lor vor continua să vină unul după altul, ca Agassi după Sampras, ca Sartre după Camus.
În România anului 1995, atât de murdară, trăieşte şi Ion I. Ion, un contabil pensionat care are fiul medic în Canada, singurul său fiu, pe care l-ar fi vrut la Colentina, la Fundeni, oriunde mai aproape, fiul pe care l-a turnat, nu la Securitate, ci la Miliţie, pentru a-l împiedica să plece, şi el tot a plecat.