Veronica D. Niculescu

Scriitoare

De Ziua Internaţională a Cărţii, ni se propune să recomandăm o carte. Ca să fiu sinceră, nu dau cine ştie ce însemnătate faptului că o organizaţie internaţională, oricare ar fi aceasta, a decis că pe 23 aprilie – cu gândul la Shakespeare şi Cervantes – vom sărbători cu toţii ceva la unison. Sărbătorile nu pot fi decât personalizate. Prilejul însă este bun fiindcă, se ştie: cărţile tresar fericite la orice recomandare. Aşadar, să recomandăm.

Dimineaţa devreme – atât de devreme încât dimineaţa nu e cuvântul potrivit – mă trezeşte un gând din acela care te presează ca o urgenţă. Nu ştii de unde a venit, nu te întrebi ce şi cum, dar este acolo, ca o nevoie. Şi, ca toate lucrurile dintre somn şi trezie, va avea un serios aer de caraghioslâc odată pus în cuvinte. Aşa că nu-l formulez, stau în pat şi, privind în bezna de la patru spre cinci dimineaţa, îl trăiesc cu un fior pe spinare.

...nu îl voi auzi pe nici un animal vorbind pe stradă la telefon, tare, cu animalul prieten, şi de aceea voi căuta, în plimbările mele, la marginea schimbătoare a tristului Sibiu scăpat din lesă – şi înregimentat în moda naţională – compania animalului întâmplător, necuvântător şi decent, fie el şi o pasăre.

Să nu fii de actualitate. Să stai în cartea ta atunci când zbiară mai tare toate vocile din jur. Să iubeşti detaliul, nu grămada. Să iubeşti tăcerea, nu larma. Să nu gândeşti în cifre. Să nu vrei cifre. Să nu întrebi cât. Să fie puţin. Să fie mic. Să fie autentic. Să fie gând, miros, literă.

Măcelarul se trezeşte devreme. Măcelarul e fericit când ucenicii veniţi în zori de zi la comanda sa trag şnurul electric şi drujbele încep să huruie. E luni, o zi ideală pentru începuturi. Măcelarul se agită – maşinile locatarilor trebuie mutate de pe trotuar. Măcelarul se dă de ceasul morţii – a cui, a cui e maşina asta?

Modifică Setările