Traian Ungureanu

Scriitor

În realitate, Uniunea Europeană nu există. Există un şir de camioane militare pline de sicrie, înaintînd, prin Bergamo, lent, ca un şarpe metalic pătrat, cu morţii la bord. Nu mai e loc de săpat în cimitire. Morţii se vor întoarce acasă, peste cîteva zile, în urne.

Noi? În pericol? Cîţuşi de puţin! Ne vom adăposti etanş în fortăreţa Vila Lac 1, fostă Sarmisegetuza 2. De la piloţi la măturători, vom lucra, toţi, de acasă. Sîntem feriţi şi tot mai bine. Căci, încă înainte de a fi vînturaţi de coronavirus, am ajuns în cel mai jos punct liber consimţit al istoriei noastre.

Tragedia, cea mai fidelă reprezentare şi singura educatoare a condiţiei umane, n-a fost niciodată un gen gustat. O eminentă carne de tun care adună guverne, economii, regimuri politice şi aroganţele lor inepuizabile s-a priceput, dintotdeuna, să cadă, ratînd lecţia. Crizele vin, repetă acelaşi mesaj şi urlă în gol.

Nu e nimic iraţional în reacţia colectivă la Coronavirus. Nici în Italia, nici în România. Nici pe naţionalităţi, nici pe trepte diferite de dezvoltare. Panica, fuga în munţi sau rejucarea bătăliei de la Posada pe rafturi de Kaufland sînt raţionale.

Nimic nu instruieşte mai adînc mintea omenească decît apariţia problemelor care promit o temeinică meditaţie postumă. Aşa, de pildă, înţelesul real şi nu recreativ al globalizării. Lecţia a plecat spre noi, purtată de virusul născut, acum 3 luni, într-o umilă piaţă chineză. Pînă la Coronavirus, globalizarea părea un cadou inevitabil, o zînă disponibilă şi infinit gonflabilă.