Roxana Dumitrache

Activistă feministă

E un truism constatarea că insultele şi înjurăturile sunt şi ele un barometru al creativităţii unui popor. Noi stăm destul de bine, limba română colcăie de înjurături din care nu lipsesc simţul metaforei şi poate chiar un soi de rafinament cultural. Se înjură masiv, colorat, cu patimă, cu ethos, pathos şi logos.

O femeie iraniană flutură un hijab alb pe trotuarul unei străzi aglomerate din Mashhad. Un cadru aproape filmic: pe un bulevard intens circulat, într-o rumoare isterică a claxoanelor şi a zgomotelor străzii, un hijab devine un steag alb. O femeie singură face o revoluţie, contrar literaturii de specialitate şi a simţului comun care operează cu alte definiţii pentru revoluţie. O femeie. O revoluţie.

Sub umbrela hashtag-ului „metoo“/„şi eu“, femei din întreaga lume au început să povestească experienţele personale legate de hărţuire. De la forme pe care cinic şi imprecis le-am califica drept soft până la forma cea mai gravă de violenţă sexuală, violul, s-au rostogolit, cu un ritm galopant, înspăimântător de multe mărturii.