Radu Preda

Preot profesor

În toiul discuţiilor despre sistemul de sănătate, purtate de regulă în termeni politici şi economici, rămâne neobservată tema propriu-zisă: demnitatea omului. Ce este aceasta? Ce înseamnă să fii demn într-o ţară trecută prin teroarea comunistă? Ne este, la ora actuală, în sistemul sanitar şi nu numai, respectată demnitatea? În fine, mai suntem noi înşine conştienţi de propria demnitate?

Am vizionat filmul demn de moartea unui regizor care a manipulat nu doar trecutul, dar şi prezentul. Îndeplinirea dorinţei acestuia, exprimată în familie, de a fi după moarte incinerat a provocat apelul Patriarhiei. Restul s-a amplificat de la sine, mass-media reflectând pe larg „delirul funerar“. Într-un cuvânt (compus!), am avut o variantă autohtonă de Kulturkampf.

Spre finalul anului trecut, un prieten german, responsabil într-o mare organizaţie creştină de binefacere cu un buget de sute de milioane de euro, m-a întrebat care ar fi, după mine, proiectele pe care ar putea să le sprijine în România pe durata lui 2013. Răspunsul l-a descumpănit la început, pentru ca după aceea, discutând pe larg, să înţeleagă mai bine starea de sănătate a corpului social de la noi.

Am putea deosebi ţările după zgomot. Situaţia este prea bine cunoscută celor care călătoresc mult: ajungi la hotel, nu cunoşti deloc sau doar parţial oraşul, iar ţara în care te afli o ştii numai din astfel de vizite scurte, pe fugă. Dai drumul la televizor. Deja primele trei-patru canale te lămuresc unde ai nimerit.

Nu, Dumnezeu nu S-a întrupat într-un mod spectaculos, nu a adus cu El saci de bani, nu a lansat o listă de promisiuni, nici nu a deschis sezonul cadourilor, nu a făcut demonstraţie de forţă şi nici nu a obligat umanitatea să Îl întâmpine pe covorul roşu. Nu a declanşat urale şi nici nu a provocat entuziasm.

Modifică Setările