Oana Camelia Şerban

Scriitor

Trebuie să recunoaştem că nu suntem obişnuiţi să regândim politicul plecând de la fenomenul vieţii. Iar cei care nu au ştiut să facă politică în timpurile în care viaţa nu era o resursă epuizabilă altcumva decât după legile firii, cu atât mai puţin nu ştiu să facă politică într-un timp în care viaţa e epuizabilă înainte de vreme. Va trebui să regândim toate formele contractului social în termenii biopoliticii.

Istoria recentă ne arată că cea mai mare ameninţare la adresa sănătăţii unei instituţii academice se dovedeşte a fi mai degrabă războiul civil dintre electorii care nu mai disting între campania de lobby pentru candidatul favorit şi campania de "public shaming" sau "harassment" faţă de candidatul considerat indezirabil.

Te zbaţi să convingi lumea întreagă că „oamenii se schimbă exact atunci când nu-i cunoşti”. De fapt, nimeni nu-i cunoaşte niciodată. Tocmai din cauza asta rămâne ficţiunea cea mai reală pe care o poţi rosti, pentru că în lumea de aici, „totdeauna”, din saga fericirii absolute, îl are ca echivalent pe „niciodată”, ca primă posibilitate cu care trebuie să te confrunţi dacă povestea se dovedeşte prost spusă sau utopică.

Charlie Hebdo nu e o saga tristă despre hedonişti europeni şi extremişti pasionali. Astăzi o să semnez cu un alt ecou al lui Charlie Hebdo, care recuperează tot ce am spus în câteva pagini într-o frază. Nu va deveni viral niciodată. Dar e de bun simţ. Şi dă pe faţă teama, posibilităţile şi poate, mai mult ca niciodată, valoarea individului: Je suis l`humanité!