Lavinia Bălulescu

A urcat în tramvai. A văzut un loc liber în picioare, fix lângă tine, exact de unde ai toată priveliştea, toată strada noroioasă, acolo unde parcă e mai acceptabil de stat, cu un singur amendament: să nu-ţi ţii ghioznanul în spate. Pentru că atunci când tu te vei holba la frumuseţile oraşului, altcineva se va ocupa de portofelul tău.

Un bărbat sforăie în ultimul vagon al tramvaiului. „Sforăie“ e un cuvânt blând pentru ce se întâmplă de fapt acolo. Nu îi vezi faţa, e tolănit pe scaun şi e înconjurat de oameni care călătoresc în picioare. E seara, pasagerii se întorc de la lucru, toţi încep să-şi simtă viitorul somn în braţe şi-n picioare, dar bărbatul ăsta le-a luat-o cu mult înainte.

Un om a strănutat în tramvai. În mod normal, un strănut în tramvaiul 36 e cel mai firesc lucru din lume, ba chiar poate să nu fie băgat în seamă, aşa cum nebăgate în seamă sunt de obicei orice alte sunete scoase de diverse orificii ale unui corp uman în acel tramvai. Dar iată că acum, în ziua declarării epidemiei de gripă, un strănut pune capăt oricărui sentiment de încredere, dacă mai rămăsese ceva de felul acesta prin minţile călătorilor.

Ies din apartament într-o seară, iar pe coridor pâlpâie un bec amărât. Ca să ajung acolo unde vreau trebuie să trec printr-o zonă în care nu văd mai nimic. Ba da, văd jos o formă care ar putea fi aproximativ un gândac enorm. E un gândac cât casa şi ca să trec pe acolo trebuie să calc peste sau prin, oricum ceva neplăcut, mai ales dacă începe să se mişte.

O radiografie simplă a 24 de ore din viaţa unui român arată că lucrurile merg frumuşel şi de la sine în această societate. Să luăm de exemplu o fată care pleacă din oraşul cutare către capitală. Cu trenul. Să zicem că a luat bilet la clasa I, ca şmecherii, de fapt ca fraierii, în speranţa stupidă că va călători un pic mai bine.