Nu a mai ieşit din casă de 22 de zile. De fapt, a ieşit de trei ori în acest timp, timid şi îngrozit, doar ca să-şi cumpere mâncare, nervos pe fiecare om care a trecut pe lângă el şi dat peste cap de procedurile de curăţare de la întoarcerea acasă.
Oraşul acesta este gol. Autobuzele sunt goale. Stai!, la ora asta oamenii s-ar fi înghesuit într-o dungă pe scări. Şi-ar fi respirat unii altora ultima gură de aer şi nu şi-ar mai fi putut identifica foarte clar umerii, mâinile, picioarele. Înainte de fiecare staţie, toţi cei aflaţi mai departe de ieşire ar fi început să se împingă. Anxietatea celui care se pregăteşte să coboare. Iar acum autobuzele sunt goale.
Oamenii nu au dispărut din oraşul lui. Sunt încă pe străzi, mai ales în prima parte a zilei. Când începe să se lase întunericul, trotuarele se golesc. De dimineaţă, a stat la geam şi a numărat câţi oameni au trecut pe lângă bloc în cinci minute. După primul minut, s-a plictisit. Erau prea mulţi.
Omul a început să muncească de acasă. Măcar nu mai e nevoit să meargă cu autobuzul şi să moară încet atunci când cei din jur strănută sau tuşesc. S-a închis în sufragerie, s-a înconjurat de mâncare şi a început să lucreze.
Prima mea primăvară a fost una geroasă. Zăpada mieilor. Fără maşini pe străzi, un oraş îngropat în alb, plin de linişte. O grozăvenie care a speriat pe toată lumea, un mic sfârşit de lume, în care pentru puţin timp oamenii şi-au strâns inimile.
