Florentina Ţone

Jurnalist

Grozav mod de a începe Festivalul, cu Rapsodia lui Enescu, şi cu un dirijor energic, euforic, gata parcă să se prindă într-o horă imaginară în mijlocul scenei – sau să joace cu foc Căluşarii, în curtea lui Tudor Bălosu.

Luni, 9 septembrie, la 17.09 trecute fix sunt în faţa uşii laterale a Ateneului, cea pe care intră în mod normal instrumentiştii – şi, cu prilejul Festivalului Enescu, şi ziariştii. E şi uşa în dreptul căreia au loc zilele astea cele mai îndârjite discuţii: „Doamnă, sunteţi pe listă? Dacă nu sunteţi pe listă, nu pot să vă las să treceţi”, „Aţi trimis mail de confirmare?”, „Cu bilete şi invitaţii nu se intră pe aici, de ce nu înţelegeţi?!"

O frântură din cupola bogat împodobită, învăluită în penumbră, şi un medalion în care scrie mare, cu litere frumoase, „Chimie” – atâta pot să văd dacă ridic privirea. E 4 septembrie, sunt la Ateneul Român şi împart un spaţiu strâmt – de doi metri şi un pic, dintre o uşă şi câteva trepte care duc spre sală – cu vreo 25 de persoane. Un grup compact de capete şi o lumină de veghe.

Desigur, Yuja Wang şi Pittsburgh Symphony Orchestra sunt departe de Bucureşti acum: au dat, într-o săptămână şi ceva, alte cinci reprezentaţii, la Paris, Dusseldorf, Frankfurt, Lucerna şi Bonn. Eu, în schimb, n-am uitat încă spectacolul lor din 3 septembrie, din cadrul Festivalului Enescu: spatele gol al Yujei, într-o autentică simfonie a grupelor de muşchi puse în mişcare de degetele ei pe clape.

„Iubiţi muzica?” Tânăra înaltă, frumoasă, îmbrăcată într-o rochie lungă, înflorată, mă fixează cu ochi mari, albaştri. Interogaţia scurtă, clară, fără echivoc, umple spaţiul dintre noi şi cere un răspuns rapid. Îngaim un răspuns neconvingător: „...că Festivalul..., că Barenboim..., că Franz Welser-Möst, pe care l-am ascultat acum doi ani..., că bucuria...”