Florentina Ţone

Jurnalist

Să fie pianistul Mihai Ritivoiu, care atacă bucuros, cu zvâc, partitura, de parcă nişte nişte muguri s-ar desface aievea, cu forţă şi cu chef de viaţă, în faţa spectatorilor din Sala Mare a Ateneului Român? Sau dialogul vesel, continuu, dintre vioară şi violoncel? Sau poate rochia de-un verde crud a Annei Tifu...?

În ultimele zeci de secunde ale Simfoniei nr. 4 de Şostakovici, interpretate de Berliner Philharmoniker sub bagheta lui Sir Simon Rattle, ai senzaţia că în faţa ochilor tăi se construieşte cu acribie, cu migală, o pânză străvezie de sunete; finalul acesta îmbracă implacabil vechea sală a congreselor Partidului Comunist şi după el, în ciuda aplauzelor entuziaste, nu mai urmează nimic.

„Tot frumos e!”, exclamă cu entuziasm doamna în rochie albastră, de pe scaunul de lângă mine, atunci când Zubin Mehta, sprijinindu-se într-un baston negru, intră pe scena Sălii Palatului. Am fost deja anunţaţi că Maestrul va dirija stând pe scaun: a suferit recent o intervenţie la genunchi, dar n-a vrut să renunţe la Festival.