Diana Nicolescu

Master în Ştiinţe Cognitive

Duminică a murit un om. O chema Denisa şi probabil nu m-aş fi asociat cu ea dacă ar fi trăit şi drumurile noastre s-ar fi intersectat. Nu aş fi mers cu ea la film, la cafea, la shopping sau la petreceri. Poate era o persoană extraordinară, dar cel mai probabil nu ne-am fi împrietenit. Dar acest lucru nu înseamnă că eu, ca om, nu încerc o umbră de tristeţe la auzul morţii cuiva. În special, al cuiva tânăr şi care a suferit.

Succesul filmelor sau ştirilor care conţin violenţă şi sex nu este specific României. Această plăcere se bucură de o popularitate crescută din Orientul Mijlociu până în America de Sud. Oricât de sofisticaţi ne place să credem că suntem, în cele din urmă, oamenii au nevoie de violenţă, aşa cum au nevoie de sex sau de mâncare.

În domeniul psihoterapiei şi al consilierii, în SUA există practica videoconferinţelor de peste 15 ani, sub denumirea de „telepractice”. Această nevoie a apărut în momentul în care Departamentul care se ocupa de veteranii de război a realizat că aceştia, cei mai mulţi invalizi, au nevoie de asistenţă psihologică şi nu pot beneficia de ea din motive de mobilitate, distanţă etc.

Gândirea (fals) pozitivă este un imperativ social pe care ne forţăm să îl impunem atunci când emoţiile noastre, de regulă negative, sunt în contradicţie cu ceea ce afişăm. Gândirea (fals) pozitivă este un relativism cultural. În SUA, de pildă, oamenii se simt obligaţi să afişeze o mină optimistă, veselă, pusă pe treabă, atunci când, de fapt, se simt demotivaţi, trişti sau chiar deprimaţi.