Alin Paicu

Jurnalist

Pentru puştiul şaten şi slăbănog, fotbalul începuse fix în trimestrul trei din clasa a treia, cu Mondialul din Argentina. Era 1978, iar Didier Six şi Mario Alberto Kempes l-au încântat imediat, probabil pentru că alergau cu părul în vânt şi cu privirea departe, ca pieile roşii peste preria nesfârşită.

Pe Mimi Voicu n-a văzut-o nimeni tristă. Şi nu pentru că n-ar fi lăsat să se vadă, ci pentru că, pur şi simplu, aşa era ea. Pe Facebook, la job, pe terasă, la cursurile de yoga sau pe Dâmboviţa, cu canotca, tânăra de 33 de ani era însoţită, inevitabil, de cel mai bun tovarăş: un zâmbet frumos ca un riff de chitară.

Doar preţul modic al unui bilet la România-Finlanda, 20 de lei, şi aroma calificării care pluteşte în aerul de octombrie nu justifică aglomeraţia de la ghişeele „Arenei Naţionale”. Explicaţia e, probabil, mult mai simplă şi ţine de anatomia sufletului: şi fără Dumitrache, şi fără Cămătaru, şi fără Hagi, echipa naţională rămâne cel mai drag tablou din sufrageria fanilor.

La insistenţele celor dragi, mi-am pus comoditatea-n cui şi am mers, de Paşti, la Cheia, satul braşovean situat la şapte kilometri de Bran. Mai fusesem acolo în februarie 2007, într-un team-building, dar concentrat la rigorile probelor, n-am avut vreme, atunci, să bat la pas Cheia, poate cel mai încântător dintre cele cinci sate ale comunei Moieciu.