Lege, religie şi politică

Cel care a spus „Să nu preacurveşti!“ a spus şi „Să nu judeci!“ („Pateric“, Avva Theodotos). La ora cînd scriu acest text, nu ştiu cum se va încheia referendumul. Cred însă că, prin organizarea lui, partidul de guvernămînt a obţinut o mare victorie strategică.

Articol preluat din Dilema Veche

Mai întîi s-a arătat preocupat de o problemă foarte „actuală“ şi s-a situat de „partea cea bună“ a „neamului“, a tradiţiilor „noastre“, a familiei, a bunelor moravuri, a Bisericii. În al doilea rînd, punînd în dezbatere publică o temă atît de „sensibilă“, a reuşit să modifice radical agenda interesului naţional. De o bună bucată de vreme, nu mai vorbim despre spitale, autostrăzi, manuale, preţuri crescute, reforme (îndoielnice) ale Justiţiei. Vorbim preponderent despre căsătorii, copii răpiţi de LGBT-işti, „progresişti“ nepatrioţi, duşmani ai cutumelor strămoşeşti. În al treilea rînd – şi poate asta e „lovitura“ cea mai profitabilă –, partidul de guvernămînt şi susţinătorii lui au reuşit să creeze o breşă vehementă în tabăra adversă. Inşi care păreau legaţi de aceleaşi convingeri politice (anti-PSD) sînt acum divizaţi (foarte convenabil pentru cei de la putere), după cum susţin sau nu Coaliţia pentru Familie, după cum se situează ideologic şi comportamental faţă de referendum. Una peste alta, oricum s-ar încheia „consultarea“ publică, portretul PSD iese – prin cele trei milioane de semnături strînse de iniţiatorii scrutinului – în cîştig.

„Subtilitatea electorală“ pe care nu par să o fi perceput o mulţime de oameni altminteri foarte inteligenţi este asimilarea pînă la confuzie a opţiunilor privind familia tradiţională şi participarea la referendum. Nimănui nu pare să-i treacă prin cap că poţi să fii, în acelaşi timp, un adept al familiei tradiţionale, dar un opozant al ideii de referendum pe această temă. Nu! „Aiasta nu se poate!“: absentezi de la urne, ergo susţii căsătoriile gay! Cu alte cuvinte, „cauza“ bună scuză mijloacele. Dacă Ceauşescu propune un referendum despre obligativitatea de a ţine post de două-trei ori pe săptămînă, ne repezim, creştineşte, să-l susţinem, lăsînd deoparte faptul că, pentru el, postul nu e decît un mod de a cosmetiza penuria alimentară… O fi, dar pentru noi, postul e totuna cu a-L mărturisi pe Iisus Hristos! Tot aşa, ne putem gîndi, grijulii şi pe un fond de sărăcie generală, la o lege care să instituie spălatul matinal pe dinţi drept o obligaţie cetăţenească. Nu se poate „curăţie“ fără curăţenie… Dar eu am dreptul, sper, să văd lucrurile altfel: mai întîi pîine pe masă şi abia apoi legiferarea danturii „tradiţionale“. Sigur, exagerez. Problema familiei are altă anvergură. Şi n-am nici o îndoială că, filogenetic vorbind, instituţia familiei îşi pierde sensul originar dacă iese din structura „bărbat-femeie-progenitură“. Iar un cuplu gay care, prin definiţie, îşi ia distanţă faţă de tradiţia familială unanimă, se pune într-o situaţie paradoxală cînd pretinde să fie asimilat acestei tradiţii. Au ales altceva, să rămînă coerenţi cu termenii opţiunii lor! Da, sînt de acord cu parteneriatul civil, dar, de pildă, am dubii cu privire la problema adopţiei, pentru că am „prejudecata“ normalităţii parentale. Mi se pare „firesc“ ca orice copil să aibă, de la bun început, şansa de a pricepe şi experimenta noţiuni fundamentale legate nu numai de ideea de „cuplu“, ci de alcătuirea originară a lumii: „masculin-feminin“ (vezi şi tradiţiile Chinei vechi şi ale Indiei vechi), „maternitate-paternitate“, „uniune-diversitate“ etc.

Pe de altă parte, nu cred nici că totul se poate legifera, nici că referendumul în genere e o soluţie garantată, suverană, universal benefică. Aş reaminti cititorului cît de cît familiarizat cu Scriptura că Iisus a fost crucificat pe bază de referendum! „Poporul“ a votat împotriva Lui, salvîndu-l pe Baraba. Adaug – pentru a accentua diferenţa dintre problema homosexualităţii şi legitimitatea referendumului – că cea dintîi e o problemă complicată, ubicuă, străveche, practic nedefinită în cauzele şi simptomatologia ei, în vreme ce legislaţia e inevitabil conjuncturală, manipulabilă, interpretabilă (în bine sau în rău). Politicieni mai curînd zglobii din punct de vedere conjugal ies la bătaie pentru „familia tradiţională“ pe care, în fapt, o ilustrează deficitar. Că atunci cînd vorbim despre homosexuali vorbim despre un păcat „împotriva naturii“? OK! Dar amorul hetero are şi el „derapajele“ lui, „soluţiile“ lui, străine de rigorile „firii“. (Pe cînd un referendum pentru interzicerea unor practici „divagatorii“, în afara poziţiei „misionarului“?) În plus, familia tradiţională se confruntă şi cu alte păcate: curvia, preacurvia, violenţa domestică. Referendum? Şi cum arată „controlul“, „flagrantul“, „circumstanţele atenuante“? Nu riscăm să abuzăm de spiritul de geometrie în dauna spiritului de fineţe? De judecată în dauna iertării? Cum rămîne cu „iubirea aproapelui“, ba chiar cu „iubirea vrăjmaşului“?

Ceea ce m-a indispus, de-a lungul numeroaselor dezbateri pe aceste teme la care am putut asista în ultima vreme, au fost suficienţa, inflaţia siguranţei şi a îndreptăţirii de sine, voluptatea judecăţii nemiloase, dispreţul autoritar faţă de opinia diferită. În ambele tabere. Ne confruntăm din nou cu ispita de a sluji politicul cu o pasiune cvasi-religioasă şi cu aceea de a apăra religia cu o vervă propagandistică de tip politic. De o parte „tradiţionalişti“ care cred că au toate îndreptăţirile, de cealaltă „progresişti“ care cred că merită o porţie suplimentară de drepturi, altele şi mai multe decît oamenii „obişnuiţi“. Nu se stă de vorbă. Se proferează acuzaţii şi ameninţări. Cînd aud că au existat preoţi şi primari care le-au comunicat aparţinătorilor lor că, dacă nu merg la referendum, vor fi privaţi de dreptul la căsătorie civilă şi la înmormîntare, mă gîndesc că Judecata de Apoi nu se mai amînă pînă la „sfîrşitul veacurilor“, ci are loc imediat: vom primi prompt adeverinţe care să ne repartizeze în iad sau în rai, după cum ne-am purtat sîmbăta şi duminica trecute. Sînt sincer invidios pe cei care se simt deja mîntuiţi şi dau cu anatema în dreapta şi-n stînga. Dar în Evanghelia mea există locuri care sună niţel altfel. „Cel căruia i se pare că stă neclintit, să ia seama să nu cadă!“ (1 Corinteni, 10, 12). „Omule, dacă tu judeci, n-ai iertare, căci judecîndu-i pe alţii, te condamni pe tine“ (Romani, 2,1). “…dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos“ (Galateni, 2, 21). „Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Galateni, 5, 14). Ştiu replica: noi nu judecăm pe alţii, noi apărăm o valoare tradiţională. Oare? Va schimba cutare articol din Constituţie realitatea „din teren“? Vom face ordine organizînd şedinţe de partid în biserică, cu altarul drept scenografie optimă? Eu, unul, nu mă pot implica în acest mod de gîndire. Şi – sperînd că cei născuţi sau marcaţi contextual de deprinderi neconforme vor reflecta responsabil la statutul lor prezent şi viitor – voi continua să mă rog pentru luminarea lor lăuntrică. Cum să-i trimit în iad pe Socrate şi pe Michelangelo, pe Proust şi pe Gide, pe Ceaikovski şi pe Oscar Wilde, pe Leonardo da Vinci, pe Thomas Mann, Walt Whitman, Roland Barthes şi pe atîţia alţii pe care Dumnezeu i-a hărăzit unei crîncene confruntări cu ei înşişi?! Cum să-i exclud din „bibliografia“ mea pe Ion Negoiţescu sau pe Petru Comarnescu? Tot ce pot cere invertiţilor e să renunţe la militantism, la confiscarea unor instituţii născute după alte criterii decît ale lor şi la stigmatizarea celor care nu le sînt asemenea ca fiind înapoiaţi, anormali, victime ale unei propagande „reacţionare“. Păcatul de a crede aşa ceva mi se pare mai grav decît „diferenţa“ care îi defineşte în plan intim.

Sîmbătă, 6 octombrie 2018

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro