Experimentul ,,Sfârşitului Lumii", un proiect care îşi permite să arunce informaţii la gunoi
0
La acceleratorul de particule din Elveţia, Ian Bird lărgeşte frontierele ştiinţei aruncând informaţii la gunoi.
TMI (Too Much Information/Prea Multă Informaţie) este prescurtarea tipică şi plină de reproş pe care adolescenţii americani o folosesc prin sms când un prieten povesteşte mult mai multe decât şi-ar dori oricine să afle. Dar „prea multă informaţie" descrie, de asemenea, una dintre confruntările cărora trebuie să le facă faţă Ian Bird şi colegii săi de la LHC, experimentul fizic care se află în plină desfăşurare acum, într-un laborator subteran de la graniţa franco-elveţiană. El va consuma suficientă energie electrică cât să se poată alimenta apropiatul oraş Geneva.
Treaba acceleratorului este să ia particule subatomice, să le accelereze cu viteze comparabile cu viteza luminii, să le ciocnescă între ele şi apoi să fotografieze coliziunile. Pentru o persoană neavizată, instantaneele nu înseamnă altceva decât nişte dungi şi cerculeţe. Pentru fizicienii atomişti precum Bird, ele sunt menite să aducă lămuriri despre compoziţia de bază a materiei şi despre cum funcţionează universul.
Sunt cinci detectoare de coliziune în accelerator, fiecare înalt cam de cinci etaje, care operează asemănător cu o cameră digitală gigant. Împreună ele au 150 milione de senzori, fiecare surprinzând 40 milioane de fotografii pe secundă. Bird, 55 de ani, care este conducător de proiect pentru reţeaua informatică, spune că detectorii plasează mereu un plus de informaţii peste capacitatea de absorbţie a computerelor sale, cantitate suficient de mare pentru a umple cel mai mare disc de memorie posibil într-o fracţiune de secundă.
De vreme ce asta înseamnă că informaţia este peste puterile de utilizare ale oricui, spune Bird, lucrul cu acceleratorul „este munca de a şti exact ce informaţii poţi azvârli. Majoritatea acestor informaţii chiar nu este interesantă".
Gândiţi-vă la o cameră de supraveghere care monitorizează toată noaptea intrarea într-un magazin. Nimeni dintre cei care vin dimineaţa nu are nevoie să revadă toate cele 12 ore filmate; ei au nevoie să vadă doar părţi din filmare care să prezinte vreun interes special. Uşor de zis, greu de făcut, deoarece s-ar putea să nu fie evident pe loc faptul că o umbră de pe ecran este un hoţ sau doar reflectarea unei maşini în trecere. Descoperirea modului de a separa semnalele acceleratorului de zgomotul lui ar putea lua mai mult timp, afirmă Bird. Deoarece dispozitivul este relativ nou - a început să funcţioneze în noiembrie trecut - oamenii de ştiinţă nu i-au aflat încă toate capriciile, aşa că, pentru moment, vor fi circumspecţi cu înlăturarea informaţiilor.
După mai multă experienţă, ei vor căpăta un simţ mai acut despre ceea ce reprezintă rutină şi ce nu. În final, vor şti să detecteze doar cele mai mari performanţe ale acceleratorului. Chiar şi după excluderea informaţiei inutile, computerele lui Bird tot vor stoca 15 petabytes pe an. Pentru a pune toată această informaţie pe DVD-uri, ai avea nevoie de 1,7 milioane de bucăţi.
Este un gest de mare îndrăzneală să îţi permiţi să arunci informaţiile acceleratorului înainte să le fi analizat cineva din moment ce s-au cheltuit miliarde de dolari ca să poată fi colectate. Bird susţine: „Trebuie să te asiguri că detectorii sunt foarte bine şi cu acurateţe calibraţi. Ai nevoie de certitudinea că nu există niciun fel de interferenţă în sistemul tău informatic". Şi, cum tot acest domeniu este teritoriu virgin, „ai nevoie de mulţi cercetători tineri în jurul tău".
Citiţi mai multe despre modul în care tehnologia ajută succesul şi despre experimentele inovatoare realizate peste Ocean în numărul 42 al revistei Forbes România.
Se încarcă comentariile...
