Într-un mesaj publicat joi, Mark Zuckerberg promitea să aducă reţelei modificări de natură să combată centralizarea puterii în aşa chip, încât să poată respecta una dintre marile promisiunii ale internetului, aceea de a oferi oamenilor obişnuiţi mai multă forţă de acţiune politică: ”De exemplu una dintre cele mai actuale întrebări privitoare la tehnologie se referă astăzi la opoziţia centralizare vs. descentralizare. Mulţi dintre noi ne-am îndreptat către tehnologie deoarece credeam că este o forţă descentralizatoare de natură să aducă mai multă putere în mâinile oamenilor (primele patru cuvinte din textul care definea misiunea Facebook fiind chiar acestea: give people the power) .

Dar astăzi mulţi şi-au pierdut încrederea în această promisiune. Odată cu ascensiunea unui număr redus de companii în domeniu - şi cu preocuparea sporită a guvernelor de a-şi supraveghea cetăţenii chiar cu ajutorul acestor tehnologii - multă lume a ajuns să creadă că tehnologia, în loc să descentralizeze puterea, o centralizează şi mai puternic”.

Marc Zuckerberg a deschis o cale de analiză care ar putea fi continuată. Căci admiţând că o iniţiativă populară dobândeşte forţă graţie mobilizării în reţea, întrebarea imediat următoare este cine va reuşi să capteze şi să utilizeze această putere. Ştim prea bine că multe mobilizări civice au sfârşit în decepţie tocmai pentru că, la un moment dat, mesajul era deturnat sau preluat şi utilizat într-o direcţie care scăpa controlului cetăţenilor.

Prin urmare, chiar şi atunci când reţeaua pare să-şi facă pe deplin datoria în favoarea celor ”fără de putere”, aducându-i laolaltă, apare riscul re-centralizării puterii. Probabil că nu există o preocupare mai actuală, inclusiv în România, aici unde Internetul a contribuit mult la mobilizările civice din ultimii ani şi unde manifestaţiile organizate sub genericul ”corupţia ucide” au profitat decisiv de avantajul reţelei.

De exemplu la finele anului trecut a fost publicat un mesaj de mobilizare pentru participarea la o mare demonstraţie în ziua de 20 ianuarie la Bucureşti: ”Sâmbătă, 20 ianuarie, încurajăm lumea din întreaga ţară să se alăture protestelor din Bucureşti.Nu este nevoie să ieşim de multe ori în stradă. Este nevoie să ieşim mulţi, o dată. Propunem un marş Piaţa Universităţii - Piaţa Unirii - Fântâni - Parlament, cu vizite la instituţiile confiscate de către majoritatea parlamentară (Avocatul Poporului, CCR, CNA)”

Să analizăm însă acest mesaj. În primul rând (şi acesta a fost cazul de fiecare dată) nu ştim cine îl emite. Un ziarist îşi semnează articolele cu numele său real (uneori şi cu fotografie), un politician se prezintă în persoană în faţa publicului alegător, o petiţie sau un mesaj de protest poartă o listă de semnatari (de cele mai multe ori oameni cu mare notorietate), dar aceste mobilizări nu sunt asumate de nicio persoană cunoscută căreia să-i poţi evalua performanţele, caracterul, competenţele, integritatea şamd. Ca să nu mai vorbim de conflictul de interese. Cu toate acestea ţinând seama de stilistica utilizată, pare să fie vorba de aceleaşi persoane, ceea ce sugerează că adevărata putere a manifestaţiei stă în mâinile unui grup restrâns care evită să se prezinte în faţa publicului.

Internetul e formidabil, căci pune laolaltă o mulţime de oameni care altfel nu ar şti unii de alţii, dar din clipa în care organizarea este anonimă (sau altfel spus netransparentă), participanţii îşi deleagă pur şi simplu puterea fără garanţii, căci nu vor avea pe cine să tragă la răspundere. În orice mişcare sau acţiune colectivă, liderii plătesc într-un fel sau altul pentru eşecul acţiunii, dar nu şi de data aceasta, căci nimeni nu îşi asumă răspunderea. Dar câtă vreme puterea devine necontrolabilă, ne aflăm în faţa uneia dintre utilizările nedemocratice ale reţelei de care vorbea Zuckerberg.

Aceasta este forma generală care este evident problematică, căci până şi atunci când comanzi un taxi Uber ştii cine este şoferul, ce reputaţie are şi la fel afli cine e proprietarul când închiriezi un apartament pe Airbnb.

Conţinutul mesajului de mai sus nu este însă nici el mai puţin problematic. Către finalul pasajului citat se propune  un protest inclusiv în faţa Curţii Constituţionale, una dintre instituţiile care au fost, se spune, ” confiscate de către majoritatea parlamentară”.

Acuzaţia de mai sus pare îndreptăţită şi cu toate acestea este cu totul neadecvată. Nu inexactă, ci neadecvată, căci componenţa Curţii Constituţionale ţine de un mecanism de numire care face ca uneori majoritatea judecătorilor să fie opusă majorităţii politice şi alteori să-i fie favorabilă. Am scris pe această pagină până la saţiu despre acest subiect, arătând că ar fi bine ca procedura să fie schimbată (după modelul Germaniei, Franţei, Italiei, Spaniei etc.), încât judecătorii să nu mai fie percepuţi ca exponenţi ai partidelor. Dar câtă vreme această procedură (defectuoasă) este în vigoare, protestul e cu totul nepotrivit şi nu are nicio legătură cu respectarea statului de drept. În plus, nu există pe pagina ”corupţia ucide” nicio trimitere la procedura de numire a judecătorilor constituţionali care oricum nu s-ar putea adopta, pe stradă, la lumina lanternelor. În sfârşit, nu poţi protesta indistinct împotriva Curţii Constituţionale (ca împotriva unui guvern care poate fi demis în bloc), poţi critica cel mult o decizie sau alta, cu argumente bine întemeiate.

Are dreptate Mark Zuckerberg? Mai multă decât crede el însuşi, căci reţeaua care îi anonimizează pe autorii unui protest rămâne un mediu propice tocmai pentru ”centralizarea puterii”.

Horaţiu Pepine - Deutsche Welle