Voronin, vecinul care ne urăşte

Preşedintele Republicii Moldova este acum şi mai antipatic în România. După alegerile din 5 aprilie şi violenţele ce au urmat, „cazul Voronin” a devenit extrem de interesant. Cine e, până la urmă, vecinul nostru comunist şi ce urmăreşte el?

Citiţi şi : Păcatele capitaliste ale comunistului Voronin

Pe pagina de internet a Preşedinţiei Republicii Moldova este postat un curriculum vitae sumar al cetăţeanului care a condus statul moldovean timp de opt ani şi care, după alegerile contestate  din aprilie, s-a instalat comod în fotoliul de parlamentar.

Născut în 1941, Voronin a făcut primii paşi pe tărâmul muncii socialiste ca brutar, ajungând ulterior activist în organizaţia de partid. Drumul de la conducerea fabricii de pâine la conducerea ţării a durat 35 de ani. Lucrurile au mers mai repede după ce a terminat, la 42 de ani, Academia de Ştiinţe Sociale de pe lângă Comitetul Central al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică.

După absolvirea Academiei Ministerului Afacerilor Interne al URSS,­ în 1991, a mai aşteptat încă zece ani pentru a prelua puterea. O ascensiune lentă, dar tipică. Totuşi, accederea sa la funcţia supremă a statului s-a datorat mai degrabă unui context favorabil decât calităţilor sau pregătirii sale.

Profesorul universitar doctor Dan Dungaciu, de la Universitatea Bucureşti, afirmă: „Vladimir Voronin este un produs sovietic de rang minor în eşichierul ierarhic sovietic. Maximul la care a ajuns este funcţia de ministru al Afacerilor Interne al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, având gradul de general-maior de miliţie (1989-1990).

Deosebirea dintre Voronin şi Petru Lucinschi - al doilea preşedintele al Republicii Moldova - este semnificativă din acest punct de vedere. Acesta din urmă era, la 16 noiembrie 1989, cu puţin timp înainte de căderea Uniunii Sovietice, prim-secretar al CC al Partidului Comunist din Moldova.

Este o diferenţă majoră de poziţii sau relaţii la Moscova, de aici şi răceala completă între cele două personaje. După 1990, Voronin dispare, practic, de pe arena politică până în 1993, când revine în forţă, în calitate de preşedinte al Partidului Comunist din Republica Moldova (PCRM).

Nu se remarcă cu prea multe în politica de peste Prut, deşi conducea un partid care avea 40 de mandate în Parlament. În 2000, când se negocia Tratatul dintre România şi Republica Moldova, Vladimir Voronin, atunci (numai) preşedintele Partidului Comuniştilor, făcea faimoasa afirmaţie: «Dacă România reuşeşte să parcurgă în 30 de ani drumul spre Uniunea Europeană va fi foarte bine». S-a înşelat cu 23 de ani.” 

Poporul l-a votat din disperare

„PCRM a ajuns la putere pe valul sentimentelor antidemocratice larg şi profund răspândite în Republica Moldova, după eşecul guvernelor «democratice» şi acutizarea efectelor crizei economice din Rusia la sfârşitul anilor ‘90. Iniţial, Voronin nu reprezenta un «brand» al PCRM, capabil să aducă dividende politico-electorale.

Prin urmare, Voronin intră în vizorul opiniei publice în perioada primului mandat de preşedinte al Republicii Moldova, între 2001 şi 2005. Următoarea perioadă de guvernare a PCRM a fost focusată puternic pe figura lui Voronin, care, dealtfel,­ a devenit figura centrală şi în campania electorală desfăşurată de comunişti pentru alegerile din 5 aprilie 2009”, explică Denis Cenuşă, analist de relaţii internaţionale la Chişinău şi coordonatorul website-ului europa.md.

Analizând ascensiunea lui Voronin şi menţinerea sa la putere, profesorul Dan Dungaciu consideră, la rândul său, că „votul care l-a adus la putere a fost generat de criza din Republica Moldova. În perioada 1998-2000 a avut loc căderea rublei, care a devastat, practic, economia Republicii Moldova, dependentă aproape total de piaţa rusă.

Situaţia a devenit critică şi cronică: salariile nu se plăteau, economia se blocase. Pe acest fond de disperare şi nostalgie, PCRM câştigă alegerile, iar Voronin devine preşedinte. Deci, în 2001 nu s-a votat discursul identitar sau discursul­ ideologic, cum se spune uneori. Raţiunile au fost preponderent socioeconomice.”

Loialitate prin coerciţie

Odată ce comuniştii şi-au recâştigat locul pe scena politică moldovenească, a rămâne acolo nu a fost o problemă. Analistul Denis Cenuşă arată: „Voronin şi PCRM, în general, s-au menţinut la putere datorită subordonării electoratului încă puternic dependent de modelele paternaliste de guvernare.

În paralel, PCRM a fost preocupat de eliminarea prin coerciţie, sau ridiculizare, a manifestărilor democratice din societate - reprimarea demonstraţiilor publice, prezentarea distorsionată a evenimentelor de protest pe cale mediatică etc.”

În prezent, Voronin este venerat de bătrânii basarabeni şi detestat de cei dornici de libertate, majoritatea tineri. „Persoanele loiale lui Voronin sunt, în realitate, un  grup mic”, spune Denis Cenuşă. „Aceştia se încadrează atât în segmentul tânăr al PCRM, cât şi cel mai în vârstă, conservator. În rest, loialitatea şi subordonarea faţă de regimul lui Voronin rezultă din acţiunile de coerciţie şi teroare exercitate pe verticală sau din intersectarea de interese comune pe orizontală.”

Despre subordonarea prin teroare vorbesc cel mai bine evenimentele din 7-8 aprilie. După alegeri au avut loc revolte de stradă, suspectate a fi fost înscenate de putere pentru a delegitima opoziţia. Voronin a acuzat România că ar fi la originea atacării instituţiilor de stat moldoveneşti.

Represiunile nu au întârziat – diplomaţi români şi europeni declaraţi personae nongratae, impunerea de vize pentru români şamd. Diverşi oficiali europeni se perindă acum pe la Chişinău pentru a se asigura că se respectă drepturile omului, în timp ce protestatarii încă sunt reţinuţi ilegal.