Ştirea despre fetiţa care va fi eutanasiată în Spania.

Un alt caz de eutanasie mediatizat intens a fost cel al lui Ramon Sampedro, an alt spaniol, care s-a luptat pentru dreptul de a muri, timp de 28 de ani. Era cvadriplegic şi aşa cum a zis chiar Ramon „un cap viu ataşat de un corp mort“. Era imobilizat la pat, hrănit, spălat şi îngrijit de un alt adult. Purta scutece, pentru că altfel s-ar fi bălăcit în propriile lui fecale. Pentru mulţi dintre noi, a fi îngrijiţi de către un alt adult poate duce la un sentiment de neajutorare şi disconfort, dacă nu chiar disperare. Ramon a vrut să fie un adult, iar viaţa de dependenţă fizică i s-a părut umilitoare. Mai mult, o viaţă privită din pat (Ramon fusese scufundător înainte de accidentul care l-a lăsat paralizat) nu era o viaţă din punctul lui de vedere. Totuşi, societatea spaniolă a intervenit în alegerea lui şi i-a interzis să moară.

În ţări precum Olanda sau Elveţia există sinuciderea asistată, în care cetăţenii în vârstă de cel puţin 18 ani, ce suferă de o boală incurabilă, care au asigurare medicală şi sunt în deplinătatea facultăţilor mintale, pot solicita medicului să îi eutanasieze.

În privinţa suicidului asistat (ca grăbire intenţională a morţii unui pacient cu o boală terminală), s-au făcut nişte distincţii clare între eutanasierea voluntară (cu consimţământ), eutanasierea involuntară (la cererea altcuiva), eutanasierea pasivă (sunt oprite procedurile de prelungire a vieţii) şi eutanasierea activă (sunt folosite substanţe care cauzează terminarea vieţii).

Ca orice subiect sensibil (precum religia sau avortul) şi suicidul asistat a devenit înalt inflamator pentru cei care îşi susţin părerile pro sau contra. Cei care sunt pro insistă asupra libertăţii de a-şi termina viaţa cu demnitate, atunci când doresc. Cei care sunt împotrivă, pot invoca motive religioase sau chiar morale (a alege să laşi viaţa să se termine natural, având o suferinţă precum cancerul, nu înseamnă că e lipsit de demnitate, în opozitie cu alegerea suicidului ca demnitate). Corect. A dori să lupţi cu moartea până în ultima clipă nu echivalează cu a fi nedemn.

Putem însă nega oamenilor drepturile lor fundamentale de a fi proprietarii propriilor vieţi? Dacă viaţa este a noastră, şi ea este un spectacol uneori, chiar şi derizoriu, atunci suntem îndreptăţiţi să facem orice dorim cu ea, să o trăim sau să o terminăm atunci când decidem de cuviinţă că vrem să ieşim din scenă. Alegerea se bazează pe libertate. Iar această libertate include libertatea de a ne termina vieţile, nu numai de a ne mişca liberi şi de a ne plăti taxele. 

Este însă eutanasia o crimă? Este respiratul cu ajutorul maşinilor o condiţie suficientă pentru a fi considerat în viaţă? Ce este viaţa? Este consimţirea o condiţie suficientă pentru a face eutanasia corectă din punct de vedere moral? În cele din urmă, moralitatea nu este neapărat motivată de rezultatul scontat al unei acţiuni (moartea în acest caz), dar şi de drepturi.

Dar….

Dacă problema s-ar rezuma la adulţi, probabil că acest articol ar stârni doar câteva comentarii pe forum, ce s-ar stinge în câteva ore - acesta este genul de problemă precum avortul sau religia: suntem precum căţeii cu osul. Nimeni nu dă drumul convingerilor lui. Însă nu despre eutanasia adulţilor este vorba, ci despre cea a copiilor, prin excelenţă clasa protejată a societăţii.

Parlamentul belgian a decis anul trecut că minorii, indiferent de vârstă, pot decide să ceară suicidul asistat „dacă sunt muribunzi, dacă experimentează o suferinţă insuportabilă şi dacă arată discernământ asupra consecinţelor“. Fac excepţie copiii cu boli mintale, însă legea a fost votată în parlamentul belgian cu două treimi din majoritate.

Cum iau adulţii decizii care arată că au discernământ? Mai mult, cum iau copiii aceste decizii? La adulţi, cortexul prefrontal este aria din creier a cărei funcţie se ocupă de comportamentul cognitiv complex, expresia personalităţii, luarea de decizii sau reglarea comportamentului social. În cazul copiilor, cortexul prefrontal, care controlează raţionalizarea şi ne ajută să gândim înainte de a acţiona, se dezvoltă şi se maturizează mai târziu, unele studii arătând chiar vârsta de 22-25 de ani. Creierul nu este considerat pe deplin matur nici măcar la 18 ani, darămite la 8 sau 12 ani, făcând ca deciziile luate de copii şi adolescenţi să fie puse sub semnul îndoielii maturităţii neuronale şi deci decizionale.

Controlul cognitiv şi luarea de decizii au loc în arii diferite din creier. În anumite condiţii clinice, circuitul decizional o ia razna. Să luăm depresia, de exemplu: pentru că nimic nu pare să fie bun sau atrăgător, toate opţiunile par în mod egal sumbre, aşadar luarea de decizii devine o misiune imposibilă. O persoană care are probleme legate de luarea de decizii experimentează, de fapt, următoarele greutăţi: dificultate în evaluare, nesiguranţa rezultatului, amânare, viziune îngustă tip-tunel şi comportament disfuncţional postdecizional. Depresia poate transforma luarea de decizii într-o sarcină greu de efectuat. Dacă aşa stau lucrurile, au depresivii suficient discernământ?

Tot în Belgia, s-a decis că da, deşi studiile clinice arată contrariul şi a existat şi un răsunător caz de eutanasie psihiatrică. Godelieve De Troyer, în vârstă de 64 de ani, suferindă de depresie a cerut să fie eutanasiată, iar doctorii i-au acordat acest drept. Fiul ei, Tom Mortier, este de părere că nici mama lui şi nici doctorii nu au avut deptul de a termina viaţa femeii, doar pentru că era deprimată. Suferinţa ei era însă cât se poate de reală pentru ea. Sigur, mulţi pot spune că, în comparaţie cu suferinţele altora, depresia ei era un moft. Poate însă cuantifica cineva suferinţa dacă ea este o trăire strict subiectivă?

Adepţii eutanasiei consideră promovarea acesteia ca pe un gest suprem de iubire: să iubeşti atât de mult pe cineva, încât să te gândeşti mai degrabă la lipsa suferinţei lui, decât la prezenţa suferinţei tale în absenţa persoanei.

A ţine pe cineva în viaţă, în orice condiţii, poate echivala cu o formă de egoism. Se prea poate ca cei împotriva eutanasiei să fie nişte egoişti lipsiţi de demnitate. Nu ştim până nu suntem în pielea lor.

Ce înseamnă însă demnitatea? Este cel care alege să lupte cu bolile terminale, în timp ce se topeşte de durere şi suferinţă, mai puţin demn decât cel care alege să moară scurt şi rapid? Are durerea o vârstă? Dacă noi nu ne lăsăm copiii să ia decizii dacă să conducă sau nu o maşină, să nu plece pe stradă cu fusta prea scurtă sau cu prea mult machiaj sau să îşi cumpere singuri rechizite de la librărie, nu este un act de cruzime să plasăm o asemenea responsabilitate asupra lor întrebându-i dacă îşi doresc să moară, atunci când planurile lor sunt mai degrabă legate de vacanţa de vară, skin-urile din Minecraft şi câte teme au de făcut la mate? Nu e şi mai crud pentru părinţi să le propui să ia această decizie pentru copiii lor, atunci când tot mai speră ca aceştia să îşi trăiască viaţa, chiar şi aşa, în scaunul cu rotile sau legaţi de tuburile unui aparat din spital?

Este egoism să îţi doreşti să îţi vezi copilul în fiecare zi, sperând, chiar şi iraţional, că poate a doua zi va fi mai bună?

Şi atunci, ce înseamnă o viaţă trăită din plin? Nu este viaţa lui Stephen Hawking trăită din plin? Implică acest „trăit din plin” exclusiv activitate fizică, bungee jumping, tiroliană şi skydiving sau poate fi şi o viaţă complexă, plină de sens, profundă şi bogat interioară?

Sloganul ONG-ul Exit International susţine că o moarte liniştită este dreptul tuturor. Aşa este, însă mai mult decât atât ar putea fi „o viaţă liniştită este dreptul tuturor”,  iar noi încă nu am ajuns să preţuim acest dar aşa cum se cuvine.