Neurobiologia moralităţii: a fost Hitler determinat de chimia creierului şi de mediul din care a provenit?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În anul 1924, Nathan Freudenthal Leopold şi Richard Albert Loeb l-au ucis pe Robert Franks, cu singurul scop de a comite „crima perfectă“. Datorită pledoariei geniale a avocatului apărării, care a avut viziunea determinismului biologic asupra comportamentului uman, cei doi au primit pedeapsa cu închisoarea pe viaţă, în locul pedepsei cu moartea.

Ce este cu adevărat fascinant, însă, este că cei doi criminali erau extrem de inteligenţi, Leopold având un IQ de 210, ceea ce îl eticheta drept geniu. Şi mai uimitor este faptul că avocatul apărării a pledat timp de 12 ore, încercând să justifice crima celor doi, susţinând că „deşi erau vinovaţi, crima a fost inerentă organismului şi a fost moştenită”. „Este oare de vină”, a insistat avocatul, “că cineva a luat filosofia lui Nietzsche în serios, modelandu-şi viaţa după ea? Este injust să spânzuram un băiat de 19 ani pentru filosofia care i-a fost predată la facultate”. Mai pe şleau spus, cei doi au fost consideraţi foarte puţin responsabili, date fiind condiţiile circumstanţiale, filosofale şi evident organice.

Aceasta a fost povestea în urma căreia s-au născut întrebările: 1) Suntem responsabili pentru ce facem, dacă nu avem niciun ascendent asupra deciziilor pe care le luăm? 2) Este sentimentul de autocontrol o simplă iluzie creată de creierul nostru?  Dacă da, cum rămâne cu liberul arbitru şi responsabilitatea morală? Este clar că una o exclude pe cealaltă, deşi anumite părţi ale creierului sunt implicate în exercitarea liberului arbitru.

Damasio a propus ipoteza markerilor somatici, aceştia fiind un mecanism prin care procesele emoţionale pot influenţa comportamentul, dar mai ales procesul de luare a deciziilor. Markerii somatici ne permit ca, în circumstanţe noi, să experimentăm sentimente înainte de a începe să evaluăm situaţia în mod raţional. În creier, markerii somatici sunt procesaţi în cortexul prefrontal ventromedial, iar aceste asociaţii pot avea loc din nou, în timpul luării deciziei şi pot influenţa procesul cognitiv. Când trebuie să luăm decizii nesigure şi complexe, markerii somatici creaţi de stimuli relevanti sunt subsumaţi să producă o stare somatic netă. Această stare direcţionează deciziile noastre si cum reactionam. Pare complicat, dar in realitate nu este.

În aceiasi ordine de idei, Libet a observat că oamenii deveneau conştienţi de activităţile voliţionale în care erau angajati şi aveau o fereastră de timp, înainte ca ei să treacă la acţiune. Dacă creierul este determinat, atunci noi ar trebui să fim capabili să facem predicţii valide despre comportament. Ori, dacă suntem cu adevărat determinaţi, ar mai trebui să ne asumam responsabilitatea dacă nu avem nimic de spus şi creierul ne dictează acţiunile? Cum ar funcţiona un sistem de pedeapsă/rasplată într-o lume unde nimeni nu poate fi declarat responsabil pentru crimele pe care le comite?

A fost Hitler determinat de chimia creierului şi de mediul din care a provenit? Atunci, dacă înţelegem ce l-a determinat să acţioneze aşa -şi într-o lume dată, în care lucrurile nu se puteau întâmpla altfel- de ce îl acuzăm? Este fostul şef al F.M.I., Dominique-Strauss Khan, vinovat de sexoholism, din moment ce nu a avut niciun control asupra libidoul determinat de funcţionalitatea aparte a organismului său?

Cei care cred în sistemul legal şi liberul arbitru spun, da, Hitler şi Khan sunt vinovaţi, pentru că există o fereastră de timp, în medie de  350 de milisecunde în care creierul iniţiează o acţiune chiar înainte ca persoana să decidă să facă acea acţiune. Această acţiune apare înainte ca o decizie conştientă a acelei acţiuni să fie declarată.  Aceste 350 (între 200-500) de milisecunde sunt timpul acordat liberului arbitru de a decide.

Dar să presupunem ca nu există aceste 350 de milisecunde sau că sunt insuficiente. Ce rost mai are un sistem de pedeapsă pentru nişte fapte pe care nu le putem controla, şi deci asuma, dacă toate comportamentele sunt dominate de procesele neuronale care se afla mai presus de voinţa noastră? Mai are conceptul de moralitate vreun scop?

Urmarea firească a acestei ipoteze ar fi că nu ne putem asuma nicio rasplată nici pentru faptele bune, altruiste sau empatie, din moment ce şi acestea sunt determinate de numărul neuronilor oglindă (cum e cazul empatiei) sau de conexiunile neuronale. Dacă aşa stau lucrurile, nu suntem nici răi, dar nici buni.

Ştiinţele cognitive argumentează că sistemele neuro-cognitive sunt implicate în judecata morală şi propun un model cu morale multiple. În concordanţă cu acest model, sunt patru sisteme separate în creier (grijă, reciprocitate, convenţie socială, dezgust), fiecare ocupându-se cu o formă diferită de procesare a regulii sociale.

Baza neuro-cognitivă a tipului de morală bazată pe grijă, de pildă, are un Sistem Integrat de Emoţii ce constă dintr-un sistem emoţional de învăţare mediat de amigdală şi un sistem de luare a deciziei mediat de cortexul frontal orbital medial. Dar să nu intrăm în tehnicalităţi.

Revenind la problema liberului arbitru, se poate propune ipoteza conform căreia conştiinţa auto-reflectivă să fii evoluat dintr-un creier determinist. Unde duc acţiunile condiţionate de creier asupra cărora noi nu părem să avem multe de spus? În Marea Britanie, sindromul premenstrual este folosit ca defensă legală afirmativă dacă se demonstrează că inculpata: a) suferea, la momentul producerii crimei, de sindromul premenstrual, şi b) din cauza condiţiei ei, ori actul criminal a fost involuntar, cauzat de un puseu de furie incontrolabilă, ori la momentul producerii crimei, nu poseda starea mentală cerută de lege pentru comiterea unei crime.

Existenţa liberului arbitru este, aşadar, ameninţată de determinismul neurobiologic. Dintr-o crimă rezultă consecinţa morală şi legală care depinde în întregime de răspunsul la întrebarea dacă există sau nu liber-arbitru (sau responsabilitate deplină). Oamenii de şiinţă, precum Crick (cel care a luat Nobelul pentru descoperirea ADN-ului, alături de Watson), tind să încline către o abordare deterministă. Ipoteza lui Crick susţine – spre dezamăgirea unora, care vor să atribuie sensuri mai profunde identităţii umane- că “tu, bucuriile tale, tristeţile tale, memoriile şi ambiţiile tale, sensul identităţii personale şi liberul arbitru, nu sunt nimic mai mult decât comportamentul unui vast ansamblu de celule nervoase şi moleculele asociate lor”.

În lumina celor prezentate mai sus, liberul arbitru devine o iluzie chiar dacă uneori comportamentul este imposibil de prezis. Dar, nepredictibilitatea comportamentului nu exclude ipoteza inexistenţei liberului arbitru. Să nu uităm că avem totuşi în jur 350 de milisecunde pentru a acţiona. Ţine doar de noi dacă să ducem acţiunea până la capăt sau nu. Consecinţele le cunoaştem cu toţii.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite