Milgram revizuit - nu suntem toţi psihopaţi, thank you very much!

În anii 60, Stanley Milgram, un psiholog american, a efectuat un experiment social care, deşi a fost îndeajuns de contestat de-a lungul vremii, arată un lucru cert: oamenii sunt capabili să îi pedepsească pe alţii fără să fie constrânşi. S-a luat în calcul, în timpul procesului de la Nurenberg (sau filme precum A Few Good Men), scuza legală: „Eu nu am vrut, doar ascultam ordine”.

Pe scurt, experimentul lui Milgram a scos în evidenţă faptul că oamenii sunt obedienţi chiar şi atunci când nu sunt forţaţi şi sunt gata să facă rău altora doar pentru că acest lucru li se cere, simplu şi frumos (Te rog să apeşi pe buton!).

Subiecţilor li s-a cerut de către experimentator să apese pe un buton care electrocuta un alt subiect uman. Explicaţia a fost că subiectul care urma să fie pedepsit trebuie să înveţe corect nişte cuvinte şi când nu reuşeşte, el trebuie pedepsit cu un electroşoc. În realitate, butonul era fals, nu transmitea curent electric, iar subiectul care primea pedeapsa era un actor care mima durerea. În ciuda faptului că cei cărora li se aplicau electroşocurile urlau de durere, ceilalţi au continuat să îi pedepsească. Rezultatul?
 
Şaizeci şi cinci la sută dintre subiecţi au mers cu butonul până la administrarea maximă a curentului electric. Ce înseamnă acest lucru? Că suntem potenţiali psihopaţi şi, dacă avem circumstanţe atenuante (în acest caz, un nenea cu un hălăţel alb care ne cere ceva), ne omorâm fără remuşcări semenii? Da. Glumesc.
 
Nu. Nu este o surpriză, cred, pentru nimeni că suntem cu toţii capabili de orice în anumite circumstanţe, de viaţă şi de moarte. Niciun părinte (probabil) nu ar ezita să omoare cu mâinile goale un agresor care ameninţă viaţa copiilor săi. Dar în experimentul lui Milgram nu era vorba despre condiţii extreme. Oamenii au fost dispuşi să îi omoare pe alţii doar pentru că li s-a cerut. Nu au fost constrânşi şi nici ameninţaţi.

În ce măsură scuza „ascultam ordine” ne exonerează de responsabilitate?

Ce înseamnă să fii responsabil? Să iei o decizie, să întreprinzi o acţiune, apoi, indiferent de rezultate, să îţi asumi consecinţele. Uneori, consecinţele rezultă în rănirea noastră, a altora, pierderi sau traume. Nu ştim niciodată ce urmează cu exactitate atunci când luăm o decizie. Cum facem să ştim? Nu facem nimic.
 
Experţii decizionali precum Tversky sau Kahneman (psihologi care au luat Nobel pentru economie) spun că luăm decizii când suntem pe deplin informaţi şi oamenii aleg între alternative probabilistice care implică un risc. Adică luăm mai degrabă în calcul potenţialele pierderi şi câştiguri decât rezultatul potenţial, având în minte mai degrabă aversiunea faţă de pierdere.

Cei care spun că a fost o onoare doar să participe şi că nu câştigul e important mint. Nu ne place să pierdem.

Nici măcar un cercel stricat, darămite o căsnicie, chiar şi disfuncţională, sau o prietenie pe muchie de cuţit. Diferenţa dintre perdanţii eleganţi şi cei de tipul McEnroe sau Ilie Năstase, care dădeau cu rachetele de pământ când pierdeau, este felul în care arată că fac faţă pierderii, nu neapărat că le pasă mai puţin. Toţi avem un nod în gât când pierdem şi ne-am dori medalia aia de gâtul nostru. Nu suntem raţionali când vine vorba de pierdere. De fapt, nu suntem raţionali deloc (vezi Ariely, Taleb etc.).
 
Revenind la Milgram şi cât de legitimă este scuza „Eu doar am executat ordine”.

Deşi au trecut peste 40 de ani de la acest experiment, oamenii încă încearcă să găsească o explicaţie a numărului atât de mare de obedienţi gata să omoare la cerere. Suntem chiar atât de lipsiţi de compasiune încât am omorî un necunoscut, doar pentru că nu a memorat un cuvânt şi un individ în halat alb mi-a cerut să continui?
 
Pentru că acum 40 de ani fMRI-ul nu era implicat în experimente psihologice căâa acum, întrebarea care s-a pus a fost: dar cum s-au simţit oare pedepsitorii? Ce s-a întâmplat în creierul lor? Au acceptat, desigur, să apese pe buton, dar oare aveau remuşcări, s-o fi activat centrul plăcerii, al fricii?
 
Un studiu nou-nouţ din Current Biology caută răspunsuri chiar la această întrebare: diferă procesele neuronale ale unei persoane constrânse să performeze o acţiune de cele ale unei persoane care face acţiunea voluntar? Şi victorie pentru umanitate! Într-adevăr, nu suntem şaizeci şi cinci la sută psihopaţi, coerciţia diminuând simţul agenţiei sau simţul că suntem în control. Noul studiu se bazează pe un fenomen descoperit de neurocercetătorul Paul Haggard în 2002, numit temporal binding (legătură temporală).
 
Pe scurt, creierul comprimă timpul atunci când performăm acţiuni voluntare dar nu şi atunci când facem acţiuni involuntare, aşadar acţiunile noastre şi consecinţele lor sunt percepute ca fiind mai apropiate în timp, împuternicind simţul controlului. Acest lucru înseamnă că uneori coerciţia alterează percepţia intervalului de timp dintre o acţiune şi rezultatul ei.
 
În condiţii de constrângere, dar nu şi de liber arbitraj, participanţii acestui nou experiment privind obedienţa au estimat că intervalul de timp e mai lung decât era în realitate, cu alte cuvinte, au arătat un efect de legătură temporală redusă sugerând un simţ al autocontrolului redus. EEG-urile au confirmat percepţia temporală a subiecţilor, arătând că o undă cerebrală N1 e mai mare la cei care au performat acţiuni voluntare decât la cei constrânşi.
 
Concluzia este că atunci când suntem constrânşi să facem ceva (prin constrânşi înţelegem somaţi, siliţi, obligaţi, chiar şi verbal) ne distanţăm atât psihic, dar şi fizic (la nivel neuronal există schimbări observabile) de acţiunea în sine şi rezultatul ei, diminuându-ne, astfel, simţul responsabilităţii morale, făcându-i pe cei care spun „doar executam ordine” să se simtă cu adevărat mai puţin responsabili.
 
Atunci, consecinţele legale ar fi că numai cei care dau ordine să fie pedepsiţi, nu?