Există şansa la o viaţă normală după un AVC

Accidentul vascular cerebral poate apărea la orice vârstă

Atacul vascular cerebral este o patologie gravă şi din ce în ce mai frecventă. Recunoaşterea semnelor este foarte importantă pentru că pacientul are nevoie ca într-o fereastră relativ scurtă de timp să ajungă într-o clinică de neurologie. Recuperarea trebuie începută chiar din momentul internării. Altfel, deficitele care apar nu mai pot fi depăşite decât cu foarte mare greutate şi în mai mică măsură.

Ducem o viaţă alertă. Suntem stresaţi, mâncăm mult ce ne pică în mână, sărat, nu alergăm decât, eventual,  după tramvai . De multe ori simţim că ne „fâlfâie“ inima, dar amânăm să mergem la medicul cardiolog pentru o evaluare şi un sfat. Pentru că, nu-i aşa, e şi mâine o zi. Între timp, ne obişnuim şi spunem că asta nu mai reprezintă o problemă. Stilul acesta de viaţă ţine până într-o zi când, la nivelul inimii se întâmplă o catastrofă în urma căruia este afectat şi creierul. Suferim un atac vascular cerebral care ne transformă din oameni activi în fiinţe neputincioase.

Un atac vascular cerebral – AVC - nu înseamnă automat condamnarea la moarte sau la o viaţă în scaunul cu rotile. Recunoaşterea semnelor unui AVC şi instituirea tratamentului de urgenţă, ca şi recuperarea medicală pot asigura pacienţilor o calitate a vieţii foarte apropiată de ceea ce aveau înainte de producerea evenimentului. Există însă câteva condiţii.

„Am început să mă simt rău după prânz“

Adina Şuteu avea 49 de ani şi un istoric de boală cardiacă atunci când a suferit un accident vascular-cerebral. „Era într-o duminică, 21 noiembrie 2010. N-am să uit niciodată. Mă supărasem de dimineaţă dintr-o chestiune personală şi am început să mă simt rău după prânz. Aveam şi o suferinţă la inimă. Tulburări de ritm cardiac – o aritmie din cauze necunoscute -  pentru care urmam tratament cu betablocante care nu prea îşi mai făceau treaba“, povesteşte Adina.

Două prietene sosite la domiciliul Adinei au chemat Ambulanţa. „Salvarea mi-a dat o pastilă, însă pentru că stăteam foarte aproape de Spitalul de Urgenţă Floreasca am decis să merg acolo“, adaugă Adina.

Cât timp a aşteptat la camera de gardă a avut câteva episoade de pierdere a conştienţei. Oxigenarea creierului nu se mai făcea cum trebuie. „Practic, în acea noapte, a avut loc atacul vascular-cerebral“, spune Adina.

A fost dusă direct în secţia de reanimare unde medicii i-au administrat tratamentul de urgenţă. „10 zile am stat acolo. Mi-au pus perfuzii, eram conştientă de tot ce se întâmpla în jurul meu, dar nu puteam vorbi“.

După 10 zile la reanimare a fost mutată într-un salon normal şi a apărut medicul de recuperare. Accidentul vascular cerebral diagnosticat nu-i afectase doar vorbirea, ci şi mâna şi piciorul drept pe care nu le mai putea mişca.

Din spitalul de urgenţă a ajuns apoi la un spital de recuperare unde a fost intituit imediat un program intens de recuperare cu exerciţii făcute în fiecare zi. „Mergeam cu ajutorul unui cadru la sala de gimnastică unde făceam exerciţii de recuperare a capacităţii motorii pentru mâna şi piciorul drept. În salonul de spital mi se făcea masaj. Mai făceam şi exerciţii pentru cap. Ce erau acestea? Adică, sub supraveghere medicală, trebuia să pun nişte forme de plastic în căsuţele lor, respectiv pătrat la pătrat, triunghi la triunghi şi tot aşa“, explică Adina în ce a constat recuperarea.

„Recuperarea era obligatorie“

Ţine minte că, într-o dimineaţă, nu a avut chef să coboare la sala de gimnastică şi au venit după ea în salon. „Eram obligată să merg. Şi să fac exerciţii fizice dimineaţa şi seara, mereu altceva. Lucram minimum o oră pe zi. Afazia îmi trecuse după circa 3 zile, când am constatat că nu mai ştiu să scriu. Mi se părea fabulos, eu care terminasem filologia“.

Atunci, fără ca nimeni să-i spună, a luat o carte şi a început să copieze de acolo. „Am şi acum caietul cu mâzgălituri, că nu pot să le spun altfel. Aveam probleme cu capătul de rând, cu despărţirea în silabe. În mintea mea erau literele, dar nu le mai puteam pune pe hârtie, nu mai exista coordonarea cu mâna“.

11 zile a stat Adina la institutul de recuperare. „Cu 3-4 zile înainte de externare mi-au luat cadrul şi mi-au poruncit să merg. Îmi era teamă să nu cad. N-am căzut“.

Viaţa după atacul vascular cerebral

Recuperarea rapidă a Adinei după accidentul vascular cerebral  este considerată de aceasta o adevărată minune cerească. „Ţin minte că m-au externat chiar înaintea Crăciunului că închideau institutul de recuperare. Într-o lună am trecut deci de la un accident vascular cerebral în urma căruia nu mai puteam vorbi, merge sau scrie la o recuperare totală, ceea ce se întâmplă foarte rar. Mi-au spus-o chiar medicii. Într-o lună eram acasă, pe picioarele mele, mergând“.

A învăţat să fie mai atentă la viaţa ei, mai ales că aceasta s-a schimbat în urma AVC-ului. „Fizic nu mai am voie să fac efort. Obosesc mai ales la temperaturi extreme. La 30 de grade Cesius încep bătăile neregulate ale inimii. Nu mai am voie să trag de mine, chiar dacă am zile în care mă simt extrem de bine şi mă mai apucă entuziasmul de a face“.

În continuare, ia, zilnic, tratament pentru aritmia de care suferă. „De două ori pe an, merg la medicul cardiolog pentru control, iar la medicul neurolog mă duc tot de două ori pe an. Neurologul mă pune să merg pe un covor cu linii drepte pentru a verifica până unde pot şi cât de bine. Să nu am mers de beţiv“, râde Adina.

Altă schimbare este aceea că Adina caută să nu se mai enerveze. Pentru că este convinsă că şi nervozitatea a fost un „ingredient“ care a declanşat AVC-ul.

Adina consideră că acest episod din viaţa ei a avut loc pentru că ea răcise relaţia ei cu Dumnezeu. „Ai voie să scrii asta sau nu. Cum vrei“.  

Primele trei-patru ore sunt esenţiale

Dr. Radu Mihăilescu, medic specialist neurolog, la Spitalul clinic Colentina din Bucureşti, atrage atenţia că atunci când are loc un atac vascular cerebral, fereastra de timp în care pacientul trebuie să ajungă într-o clinică cu servicii de neurologie pentru tratament este esenţială în recuperarea lui ulterioară. „Tratamentul în AVC este dependent de timp. În primele 3 ore de la debutul cert al unui AVC ischemic, la persoanele peste 80 de ani, şi în primele 4 ore şi jumătate la restul, se poate efectua tromboliza. Adică introducerea în corp a unei substanţe care dizolvă cheagul de sânge, ceea ce, statistic, asigură o scădere a mortalităţii şi a dizabilităţii post-accident vascular. Asta, repet, dacă vorbim de un AVC ischemic, adică de înfundarea unui vas de sânge“, explică dr. Radu Mihăilescu.

Acesta adaugă că ideal ar fi ca ambulanţa să direcţioneze acei pacienţi cu simptome de AVC recent către centrele abilitate pentru a efectua tromboliză. „În urma unei investigaţii imagistice – tomografia cerebrală sau IRM-ul cerebral - se determină dacă este vorba de un AVC ischemic  sau un AVC hemoragic, cel din urmă fiind rezultat în urma spargerii unui vas de sânge“, mai spune neurologul.

Accidentul vascular cerebral fiind o patologie destul de frecventă ar trebui ca fiecare om să-i cunoască semnele. Pentru că de recunoaşterea lor depinde ajungerea cât mai rapidă la spital. „Noi avem, din nefericire, pacienţi care vin după 2-3 zile de la un AVC cu o mână amorţită sau cu jumătate de corp pe care nu o pot mişca bine şi care tot speră să le treacă. Sau care nu recunosc gravitatea unei asemenea afecţiuni şi spun: „Păi, n-am avut maşină, nu era ginerele, nu era cumnatul“, nu era nu ştiu cine, de parcă nu am fi în anul 2017 să avem serviciu de Ambulanţă“.

Când „s-ar putea să fie ceva de la cap“

Semnele se instalează brusc, cele mai frecvente fiind asimetria facială – gura sau o jumătate de faţă mai căzută într-o parte – o slăbiciune musculară la nivelul unui membru sau al unei jumătăţi de corp, o tulburare de vorbire, incluzând aici nu doar exprimarea, ci şi înţelegerea, sau o tulburare de pronunţie – pacientul nu mai poate articula corect cuvintele. „Mai sunt tulburări de echilibru sau de mers, vedere dublă, sau lipsa vederii la un ochi sau la ambii, sau lipsa vederii într-o parte a câmpului vizual, vertijul intens, starea confuzională şi tulburările de coordonare“, adaugă dr. Mihăilescu.

Potrivit acestuia, nu e musai să cunoşti că acestea sunt semnele unui AVC. Este suficient să recunoşti că ceva este în neregulă cu o persoană, cât să sesizezi eventual un echipaj medical. „Dacă persoana respectivă nu miroase în mod evident a băutură pentru a spune „e clar, s-a îmbătat“, atunci un gest absolut firesc de normalitate este să suni un echipaj de ambulanţă“.

Oameni cu minime cunoştinţe care au trecut de şcoala generală, ar trebui să ştie câteva lucruri clare. „Că dacă te doare în piept poate să fie de la inimă, că dacă nu respiri bine poate să fie de la inimă sau de la plămâni, şi că dacă vorbeşti greu şi nu-ţi mişti o parte din corp s-ar putea să fie ceva de la cap“, conchide medicul neurolog.

Recuperarea, chiar din timpul internării la neurologie

În principiu, recuperarea ar trebui începută cât mai precoce. „Undeva la 24-72 de ore, la 1-3 zile dupa AVC acut, altfel zis, încă din timpul internării la neurologie. Depinde şi de tipul de AVC“, mai spune dr. Radu Mihăilescu. Şi constă în kinetoterapie, logopedie, masaj, terapie cu oglinzi, şi, acolo unde există,  şi cu echipamente de realitate virtuală.

Cu cât recuperarea este instituită mai din timp, cu atât deficitele care se instalează pot fi depăşite mai uşor. Ce fel de deficite pot apărea după un AVC? Vârsta şi bolile asociate sunt un factor în apariţia unui AVC, întinderea lui şi localizarea sunt alţi factori care determină şi tipul de dizabilitate cu care poate rămâne pacientul. Ele corespund acelor semne despre care ar trebui să fim toţi avizaţi.

„Printre deficitele manifeste într-un AVC  - deficite care pot rămâne într-o măsură mai mare sau mai mică, chiar şi după încheierea tratamentului  - aş menţiona lipsa forţei musculare într-un membru, într-o jumătate din corp, în întregul corp – în funcţie de localizare – tulburările de vorbire – pacientul nu se mai poate exprima sau nu mai poate înţelege ce i se spune – poate rămâne cu o tulburare de pronunţie, de articulare a cuvintelor, cu tulburări de vedere sau de echilibru importante. Sau de deglutiţie – nu mai poate înghiţi. Şi, poate dezvolta, de asemenea, depresie sau demenţă“, enumeră dr. Mihăilescu.

Risc de reapariţie de 25%

La fel ca în bolile cardiovasculare şi în AVC există un risc de 25% ca episodul să se repete, unoeir chiar în ciuda tratamentului. Este însă foarte important ca acesta să fie luat pentru a-l diminua la minimum. „La fel de important este ca pacientul să fie reevaluat periodic, pentru că, în timp, poate dezvolta noi factori de risc cărora trebuie să ne adresăm în mod diferit din punct de vedere terapeutic pentru a preveni recurenţa unui AVC. De exemplu, avem un pacient care are o stenoză importantă  - o limitare a fluxului sanguin la nivelul vaselor -, pentru care el ia tratament antiagregant  -de exemplu, aspirină - şi o statină, pentru a reduce nivelul de colesterol şi a stabiliza placa de grăsime care se formează pe peretele acelui vas. După 5 ani, pacientul poate să dezvolte fibrilaţie atrială – o aritmie cardiacă. Şi în acel caz, în principiu, ar trebui înlocuită aspirina cu tratament anticoagulant“, explică dr. Radu Mihăilescu.

Faptul că ai făcut un AVC, faptul că iei un tratament corect şi că te ţii în mod corect de el nu înseamnă că nu trebuie să ai, în mod periodic, o evaluare pentru a depista prezenţa altor factori de risc, adaugă acesta.  

Pacienţii trombolizaţi fac un control la 3 luni, obligatoriu, în clinica unde s-a efectuat intervenţia. Ulterior, ei ar trebui să se prezinte la medic o dată, de două ori pe an, sau ori de câte ori apare o problemă nouă. Toată viaţa.

Şi, în funcţie de etiologie, de cauza AVC-ului, ar trebui să ţină sub control şi alţi factori la medicul neurolog sau la alţi medici de alte specialităţi. Adică să-şi controleze tensiunea arterială, nivelul colesterolului, nivelul glicemiei dacă sunt diabetici, funcţia renală, eventualele reacţii adverse pe care la pot avea de la medicamente, evoluţia plăcilor de aterom, apariţia sau reapariţia tulburărilor de ritm cardiac.

Orice mic progres  îi motivează pe pacienţi

Recuperarea depinde şi de „materialul clientului“ şi de localizarea AVC-ului, şi de întinderea lui, cât şi de factorii intrinseci. Unii pacienţi pur şi simplu se recuperează mai rapid. Alţii, se recuperează mai lent. În mare parte, pacienţii sunt dispuşi şi fac eforturi să se recupereze. „Acum, depinde foarte mult şi de gradul de înţelegere pe care îl au în urma unui AVC.Un pacient care rămâne afazic, cu tulburări de limbaj sau are o leziune într-o regiune a creierului care îl face să nu-şi recunoască deficitul – are o hemipareză stângă, dar el nu ştie, el crede că mişcă bine din toate mâinile şi picioarele – aceştia se vor recupera mult mai greu. Pacienţii cu stări depresive preexistente sau care dezvoltă depresie după un AVC sunt, de asemenea, predispuşi la o recuperare mai înceată“, enumeră dr. Radu Mihăilescu.

Ce-i  motivează cel mai mult e vizibilitatea progresiei lor. „Cu cât vezi că recuperezi, sigur că îţi doreşti şi mai mult să evoluezi. De asemenea depinde şi de susţinerea familiei şi de integrarea corectă într-o echipă medicală complexă formată din medic neurolog, medic de recuperare, medici de alte specialităţi care să controleze afecţiunile asociate. Şi mai depinde şi de viaţa sa profesională şi socială anterioară. Un om sedentar care a stat toată ziua pe canapea la telenovele va avea probabil mai puţină tragere de inimă de a reveni la o viaţă socială activă bogată“.

Între optimism şi pesimism

Cum AVC-ul este o boală cu mortalitate ridicată, o boală care lasă în urmă dizabilitţi importante, nu este cazul să pedalăm strict pe partea de optimism, dar nici să fim pesimişti. „Trebuie să fim cât se poate de realişti. Oamenii nu trebuie să se sperie şi să renunţe să lupte în continuare pentru prevenţia factorilor de risc şi pentru mersul rapid la medic şi pentru luarea consecventă a unui tratament, ci pentru a face tot ce le stă în putinţă să nu ajungă în situaţia de a face AVC. Să-şi reducă factorii de risc. Acesta ar fi mesajul-cheie“, conchide dr. Radu Mihăilescu. Odată ce au făcut un AVC pacienţii trebuie să ştie că nu e totul iremediabil pierdut. Şi că se pot recupera complet sau într-o mare măsură, care să le asigure un grad de independenţă, lucru foarte important.

Poveştile fericite sunt, până la urmă toţi acei pacienţi care vin cu un deficit, oricât de mare sau de mic, şi reuşesc să scape de el. „Poveşti fericite sunt toţi acei pacienţi care ajung într-o stare extrem de gravă şi supravieţuiesc într-o stare bună. Am avut un caz, o profesoară universitară, 45 de ani, cu AVC hemoragic, ajunsă în comă. O internare cu peripeţii, în total de vreo lună şi jumătate, timp în care a trecut prin infecţii, prin tot felul de complicaţii şi care, în final, a reuşit – cu aportul substanţial al colegilor intensivişti, al  kinetoterapeuţilor şi al medicilor de recuperare – să îşi reia mersul, să îşi reia inclusiv viaţa profesională, să predea din nou la universitate“, mărturiseşte dr. Radu Mihăilescu.

Un alt caz a fost al unui pacient de 30 de ani şi care făcuse un AVC ischemic în urma unei disecţii de arteră carotidă internă, o cauză mai rară a AVC, întâlnită la persoanele tinere şi care, adesea, survine chiar la ani distanţă unui traumatism cervical. „Persoana respectivă avusese cu câţiva ani înainte un accident de maşină. Timp de câteva săptămâni a rămas cu un usor balbism, dar, ulterior, a revenit complet la normal. A fost un AVC relativ micuţ ca întindere. Şi corpul l-a ajutat, vârsta l-a ajutat, desigur. Rapiditatea cu care s-a prezentat la medic. A fost tratat, şi-a revenit rapid, şi-a reluat profesia – era magistrat“.