Viziunile asupra sinuciderii au fost contemplate atât de către abordarile filosofice (ca expresie profundă a libertăţii umane, sinuciderea lui Kirilov, de pildă), cât si de cele psihiatrice (ca luare a unei decizii fatale atunci când raţionamentul uman este întunecat de boală). Sinuciderea este un fenomen omniprezent şi nu există cultură în care decizia de a-ţi încheia socotetile cu viaţa să nu se manifeste. Impactul pe care îl are asupra noastră, din punct de vedere psihologic, atunci când auzim despre cineva care s-a sinucis, este cu mult mai mare decât dacă am fi auzit că aceeaşi persoană a murit într-un accident de maşină. Iar explicaţia este una simplă: nu putem să nu empatizăm cu durerea şi suferinţa celui care a decis să facă acest act.

Un accident este un rezultat al hazardului, probabilistic cu şanse mici să ni se întâmple şi unde libertatea de a decide cum vrei să îţi termini viaţa este inexistentă. Însă atunci când auzim că o femeie doreşte să se arunce de pe bloc, nu putem să nu resimţim durerea prin care trece, alături de întrebarea, chiar nu putem să o salvăm? Pentru că este în firea speciei noastre să ne dorim să ne salvăm semenii, altruismul şi cooperarea fiind trăsături definitorii umane.

De cele mai multe ori, dar nu întotdeauna, suicidul intervine ca rezultat al disperării, lipsei de speranţă, al pierderii (oamenii au aversiune faţă de pierdere) şi al durerii fizice sau psihice (asociată lipsei de speranţă că lucrurile vor fi mai bine). Deseori, această lipsă de speranţă se asociază cu alte tulburari mintale precum depresia (cea mai frecventă), tulburarea bipolară, tulburarea de personalitate de tip borderline, alcoolismul sau abuzul de substanţe.

Ca şi în alte aspecte importante ale vieţii, starea de bine personală a cuiva este compusă atât din felul în care persoana vede lucrurile şi dezvoltă mecanisme de a face faţă, dar şi din felul în care el relaţionează cu ceilalţi. Pierderea precum şi alte sentimente negative (tristeţe, lipsa de speranţă, ruşine, umilinţă, respingere socială) converg către decizia fatidică a a spune “Gata, nu mai doresc să fiu în viaţă!”.

De-a lungul istoriei, sinuciderea - ca mod de a-ţi termina propria viaţă- a mers mână în mână cu dorinţa omului de a protesta, de a-şi apăra onoarea sau de a-şi exprima libertatea. În societatea japoneză, sinuciderea prin seppuku era considerată o formă de protest sau de acceptare a eşecului, iar în Sud-Estul Asiei este binecunoscut obiceiul sati, unde femeile rămase văduve erau forţate să se sinucidă, dându-şi singure foc.

Cazurile de auto-imolare (întâlnite chiar de curând în Azerbaijan) sunt probabil cele mai cunoscute forme de sinucidere contemporană, cu semnificaţie politică, mulţi protestari alegând să îşi dea foc. În Orientul Mijlociu, practici precum sinuciderea prin legarea de corp a unui explozibil sunt şi ele foarte frecvente, având pecetea religioasă islamică şi a protestului faţă de politicile ocupaţionale regionale. În Belgia, Olanda sau Elveţia există şi sinuciderea asistată în care cetăţenii care au împlinit 18 ani şi care suferă de o boală incurabilă, care au asigurare medicală şi sunt în deplinătatea facultăţilor mintale, pot solicita medicului să îi eutanasieze.

În privinţa suicidului asistat (ca grăbire intenţională a morţii unui pacient cu o boală terminală), s-au făcut nişte distincţii clare între eutanasierea voluntară (cu consimţământ), eutanasierea involuntară (la cererea altcuiva), eutanasierea pasivă (sunt oprite procedurile de prelungire a vieţii) şi eutanasierea activă (sunt folosite substanţe care cauzează terminarea vieţii). Ca în orice subiect sensibil (precum religia sau avortul) şi suicidul asistat a devenit înalt inflamator pentru cei care îşi susţin părerile pro sau contra. Cei care sunt pro suicidul asistat insistă asupra libertăţii de a-şi termina viaţa cu demnitate atunci când doresc. Cei care sunt împotrivă, pot invoca motive religioase sau chiar morale (a alege să laşi viaţa să se termine natural, având o suferinţă precum cancerul, nu înseamnă că e lipsit de demnitate, în opoziţie cu alegerea suicidului ca demnitate). În acest caz, suicidul asistat capătă un rol ambiguu, de terminare a suferinţei, dar şi de oferire a  demnităţii, făcându-i poate pe cei care doresc să lupte cu boala să creadă că varianta lor este nedemnă.

Într-un fel, sinuciderea este neutră: ea nu e bună sau rea, nu este o calitate (nu reprezintă curaj) sau nu este un defect (nu înseamnă nici laşitate). Atunci când nu este o cutumă socială, este pur şi simplu un dezechilibru al durerii faţă de resursele de a-i face faţă.

Deşi nu toţi oamenii depresivi se sinucid, o depresie lăsată neadresată poate creşte riscul de sinucidere, iar conform statisticilor românii sunt din ce în ce mai predispuşi la suicid, rata depăşind media UE, în special în rândul adolescenţilor şi al adulţilor cu vârste între 50 şi 54 de ani. O statistică, făcută de Institutul de Medicină Legală Mina Minovici în 2012, arată că 14 dintr-o 100.000 de români îşi pun capăt zilelor. Sinuciderea reprezintă a 13-a cauză de deces din lume, iar pentru grupa de vârstă 15-44 de ani, autorănirea reprezintă a patra cauză de deces şi a şasea de afectare a sănătăţii şi  invalidităţii (Rapport Mondial de la Violence et de la Santé, OMS, 2002).

Însă aşa cum spunea şi Aurora Liiceanu, suicidul este mai mult decât o problemă de domeniul psihiatriei sau al psihoterapiei. Suicidul este “problema libertăţii fiecărui individ asupra propriei vieţi şi este pusă şi repusă în discuţie sub efectul unor crize profunde”.

Lăsând însă deoparte explicaţiile cu aromă culturală oferite fenomenului în sine, sinuciderea rămâne, în cele din urmă, o luptă pierdută în faţa durerii.