Cum s-au înecat doi oameni în Jiu, în timp ce alţii se uitau la ei - sau difuzia responsabilităţii

Un bărbat de 49 de ani şi soţia lui s-au înecat duminică (15 iunie) în râul Jiu FOTO diacaf.com

Kitty Genovese a fost o tânără de 28 de ani care a fost înjunghiată în 1964, în New York. Ce este fascinant în povestea lui Kitty, este că, în timp ce ea era atacată, treizeci şi opt de vecini asistau la crimă. De ce nu a intervenit nimeni? Din acelaşi motiv pentru care nu a intervenit nimeni pentru a-i salva pe cei doi oameni care s-au înecat, acum câteva zile, în Jiu.

Pentru că toţi martorii şi-au spus că altcineva va face acest lucru. În final, nu a făcut-o nimeni şi Kitty a murit sub ochii lor. La fel şi cei doi oameni care s-au înecat în Jiu sub privirile pescarilor. 

În urma asasinării lui Kitty, psihologii americani Bibb Latané şi John Darley au efectuat un studiu care a demonstrat efectul privitorului/spectatorului (efectul de bystander) şi difuzarea responsabilităţii. Pe scurt, cu cât este mai crescut numărul de martori ai unui incident, cu atât se difuzează mai mult responsabilitatea şi implicarea socială este mai redusă. Sună paradoxal, dar aşa este.

Efectul de difuzie a responsabilităţii poate fi însă contracarat, cu cât descreşte numărul de privitori. Deci, cu cât mai puţină lume asistă la un act de violenţă, cu atât mai mari sunt şansele victimei să fie ajutată. Un exemplu concret şi prezent al acestui efect este războiul din Rwanda. În 1994, aproximativ 800.000 (adică un sfert din populaţia întregii ţări) de cetăţeni Tutsi au fost omorâţi, de către compatrioţii lor, Hutu, în timp ce Naţiunile Unite asistau neputincioase. Un glob întreg a asistat cum aproape un milion de oameni a fost exterminat. Nici acolo nu a intervenit nimeni.

 În 2009, în Richmond, U.S.A., o tânără de 15 ani a fost violată în grup, timp de două ore, în timp ce martorii priveau – apoi unii s-au hotărât chiar să participe- până când cineva a catadicsit să anunţe, totuşi, politia. Alţii au făcut chiar fotografii. Unii au râs. Ce este în neregulă cu noi? Efectul de privitor devine normă. Dacă ne aflăm în mulţime şi vezi că nimeni nu face nimic, atunci “făcutul nimicului” devine normă, iar conformismul este validat cu acte în regulă. 

Dar cât de justificate sunt neputinţa şi neimplicarea noastră? Teoretic vorbind, avem cu toţii predispoziţia către eroism, ne trebuie doar un factor declanşator. Un erou poate fi o persoană obişnuită, care face un lucru neobişnuit, în anumite circumstanţe. Însă practic, nu toţi ne naştem eroi, dar mai ales nu toţi putem deveni eroi. De aceea îi iubim, pentru că ei fac lucruri pe care noi nu le putem face. Îi delegăm pe soldaţi să lupte pentru noi, pe poliţişti să fie justiţiarii care ne-am dori noi să fim, pe pompieri să scape din ghearele focului copilaşi nevinovaţi şi pe Bruce Willis să salveze planeta. Privind eroismul altora face parte din escapism. Pe de o parte îi invidiem, iar pe de alta îi compătimim. Însă niciodată nu am vrea să fim în locul lor. Este minunat ca cineva salvează lumea sau se aruncă în faţa trenului ca să salveze o fetiţă cazută între şine, însă cine ar face-o cu adevărat? Foarte puţini. A fi erou este o meserie solicitantă, riscantă, ingrată şi neapreciată. Nu puţini eroi au sfârşit-o trist.

Totuşi, putem scăpa de apatia socială? Vestea bună este, da, putem. În cazul celor doi oameni care au murit înecaţi sub ochii celorlalţi, se putea interveni dacă măcar unul dintre martori nu s-ar fi lăsat influenţat de pasivitatea grupului de spectatori sau dacă măcar unul ar fi evaluat corect situaţia ca fiind una de urgenţă.

De ce stăm totuşi deoparte? Poate că din frică, care este în cele din urmă un imperativ sănătos al conservării speciei. Legea organică ne spune “luptă sau fugi”, dar s-ar putea să nu fii în stare să lupţi. Atunci ce îţi rămâne de făcut? În mediul animal, o gazelă nu va interveni niciodată să scape o altă gazelă din ghearele unui leu. Nici măcar propria mamă a gazelei, deşi există acte de altruism şi in mediul animal. Însă noi nu suntem gazele, ci ne consideram oameni, cu un înalt simţ moral, conştiinţă şi un grad de altruism elevat. Aşa să fie? Hai să vedem. Câţi dintre noi ar interveni dacă ar fi martorii unui atac? Tot Latané şi Darley au făcut următorul experiment. Au plasat un număr de subiecţi în birouri aşezate într-un spaţiu deschis, departajate doar de nişte pereţi subţiri, lăsându-i să creadă că mai sunt şi alţi oameni acolo. Apoi au dat drumul unei înregistrări în care cineva ţipa după ajutor. Când subiecţii au crezut că sunt singurii care ar fi putut să ajute, 85% dintre ei au sărit să o facă. Când au crezut că mai este şi altcineva (dacă e altcineva, poate să îl ajute acela, nu numai eu), numai 65% au sărit să ajute, iar când au crezut că sunt cel puţin patru alte persoane, procentul a scăzut dramatic la 31%.

De ce nu au intervenit cei treizeci şi opt de martori din New York? Din acelaşi motiv pentru care nu au intervenit 192 de ţări în Rwanda si din acelaşi motiv pentru care niciun pescar nu a intervenit să îi salveze pe bieţii oameni de la înec. Fără faţă şi fără nume este uşor să devii un anonim social.

Dacă ni s-a confirmat vreodată ceva, atunci aceasta a fost convingerea că suntem capabili de orice: să devenim criminali, canibali sau eroi, totul depinzând doar de circumstanţe. O dată cu mărimea oraşului, vine şi un grad mare de libertate care implică, de fapt, un grad crescut de anonimat. Iar, în umbra anonimatului, se nasc mulţi eroi, dar şi mai mulţi monştri. Cei mai mulţi însă sunt nişte spectatori inerţi, nişte simple numere sociale care trăiesc în deriva neasumării. 

Aşadar, încearcă să nu te afli niciodată printre victime, mai ales dacă eşti în mijlocul mulţimii. Există doar 31% şanse să fii ajutat, iar dacă statistica nu minte, asta înseamnă că ai 69% şanse să o sfârşeşti trist. Aşa cum au sfârşit-o bieţii oameni înecaţi în Jiu.