The New Yorker: Puterea atingerii în dezvoltarea copiilor. Studiu de caz: leagănele din România comunistă

Într-un articol de opinie al publicaţiei „The New Yorker”, jurnalista Maria Konnikova a abordat problematica rolului atingerii în dezvoltarea copiilor, fiind luate în calcul şi exemple care fac referire la centrele de plasament din România comunistă şi postdecembristă.

Autoarea îşi începe articolul prin trecerea în revistă a chestiunii natalităţii în perioada lui Nicolae Ceauşescu. Primul punct abordat este crearea „leagănelor” de copii (instituţie de stat sau aşezământ filantropic unde sunt crescuţi copiii abandonaţi sau orfani. Creşă. Sursă: DEX, ediţia Revizuită şi Adăugită, Academia Română - Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosetti”, n.r.) şi promovarea familiilor cu mulţi copii.

„Ceauşescu voia să crească producţia industrială, iar acest lucru se putea realiza doar prin lărgirea bazei populaţiei. În 1966, el a adoptat Decretul 770, prin care erau interzise contraceptivele, interzise aproape toate avorturile pentru femei care nu aveau mai mulţi copii şi instituită o taxă pe venit de aproape 30 la sută pentru femeile şi bărbaţii cu vârste de peste 25 de ani care nu aveau copii”, scrie Konnikova.

În interval de un singur an, rata natalităţii a crescut cu peste 13 la sută. Dar acest lucru nu a fost de ajuns. În 1985, dictatorul român vrea încearcă să impulsioneze şi mai mult politica pronatalistă.

„Rezultatul este considerat unul dintre cele mai triste experimente naturale din istoria psihologiei moderne. Mii de copii, de la naştere până la vârsta de trei ani au crescut în orfelinate cu personal insuficient, fiind neglijaţi, adesea confruntându-se cu o deprivare senzorială în lunile lor de formare”, adaugă Maria Konnikova.

Puţin oameni din exteriorul României ştiau de existenţa „leagănelor” de copii. Însă, la puţin timp de la înlăturarea lui Ceauşescu, la începutul anului 1990, televiziunile occidentale au dat imagini cu aceşti copii din orfelinate care i-au uimit pe cei din vest.

Copii într-un centru de plasament din Bucureşti, în decembrie 1989 FOTO AP

Prima reacţie a lui profesoarei Mary Carlson a fost, la fel ca a majorităţii oamenilor, de şoc. Dar atunci Carlson, neurobiolog la harvard Medical School a observat ceva, modul în care reacţionau copii din leagăne şi creşe.

De la început, neurobiologul s-a gândit la absenţa cortizolului. Acest hormon, cortizolul, afectează dezvoltarea fizică şi psihică: având prea mult sau prea puţin  duce la o deficienţă cognitivă, probleme emoţionale.

„Muţenie, expresii faciale goale, retragere socială şi mişcările ciudate ale acestor copii”, toate exprimau durerea, afirma Carlson, citată de Konnikova.

Era acelaşi tip de reacţii pe care Carlson le văzuse la cimpanezii privaţi de afectivitate-atingere. Totuşi, la animale, efectele unei astfel de privări puteau fi inversate cu ajutorul unei „intervenţii”.

Carlson şi Felton Earls, soţul său, psihiatru la Harvard, au mers în România pentru a înţelege mai bine ce se întâmplase cu cei mici din leagăne. Oraşul ales, Iaşi. Aici au măsurat nivelurile de cortizol al unui grup de copii cu vârste cuprinse între două luni şi trei ani. Cei mai mulţi dintre copii „sufereau  de neglijare severă” şi „privare senzorială”, dat fiind că raportul între persoanele care aveau grijă de copii li aceştia era de 1 la 20.

De mai multe ori pe zi, Carlson a luat probe de salivă, pentru a urmări nivelul de cortizol în funcţiei de evenimentele stresante. Copii din această creşă aveau un nivel considerat neregulat şi neobişnuit. În condiţii normale, nivelul mare de cortizol e  întâlnit în momentul chiar dinaintea trezirii şi apoi se diminuează. Totuşi, în leagăne nivelul era diferit.

Carlson a încercat „o intervenţie modelată” inspirată din activitatea lui Joseph Sparling, un specialist în dezvoltarea copilului  şi a observat schimbarea rezultatelor.

Când jumătate din copii din orfelinat au avut parte de mai multă afecţiune din partea persoanelor care-i îngrijeau (îmbrăţişări, vorbit cu aceştia etc) „performanţa lor s-a îmbunătăţit”. Aceştia s-au dezvoltat mai bine, au devenit mai puternici, mai receptivi din punct de vedere cognitiv şi emoţional. De asemenea, au reacţionat mai bine la momentele de stres, susţine Konnikova.

Carslon şi Earls îşi începuseră cercetarea în 1991. 13 luni mai târziu, au rămas fără fonduri, au plecat în Statele Unite şi în doar cinci luni, programul lor s-a încheiat. „Câştigurile copiilor (n.r- implicaţi în cercetare) au dispărut aproape total”, precizează autoarea articolului.

În 1997, Carlson şi Earls au publicat rezultatele lor. Aceştia susţineau că viitoarele generaţii de adulţi din România vor avea în rândul lor persoane cu probleme de dezvoltare cognitivă şi nu doar din cauza felului în care au fost crescuţi în mediul instituţional reprezentat de creşe.

Atingerea, primul limbaj

Atingerea este primul limbaj cu care se naşte fiecare persoană, precizează autoarea. Problema atingerii şi afecţiunii a fost atent dezbătută încă din anii 20. Unii psihologi au susţinut că nu e recomandat ca nou-născuţii şi copii, în general, să aibă parte de prea multă tandreţe deoarece aceştia ar deveni „moi”, nepregătiţi pentru viaţa de adulţi. Pe de altă parte, alţi oameni de ştiinţă şi psihologi au arătat necesitatea afectivităţii.

Cercetătorii au descoperit că există extrem de multe feluri diferite pentru a indica o anumită emoţie prin atingere, iar felul în care această atingere este decodificată ţine şi de o serie de factori contextuali.

Tiffany Field, preşedintele Touch Research Institute a Şcolii de Medicină Miller din cadrul Universităţii din Miami, a analizat şi cercetat chestiunea atingerii timp de mai multe decenii rezultatele sale arătând că persoanele care au parte de afecţiune au un echilibru emoţional şi cognitiv mult mai bun.

Potrivit Konnikovei, atingerea stimulează corpul să reacţioneze în moduri specifice. Poate ajuta la scăderea tensiunii arteriale, a ritmului cardiac, stimularea hipocampusului şi contribuie la eliberarea unei serii de hormoni şi neuropeptide. Din această multitudine de atribute ale atingerii, problematica rămâne în continuare un subiect de interes, iar cercetările trebuie continuate.

Citeşte şi:

„Leagăne şi sicrie”, de Malgorzata REJMER (Reportajul polonez)

Crainicul Televiziunii Române anunţă că secretarul general al partidului, Nicolae Ceauşescu, deplînge profund faptul că româncele nu doresc să aibă copii. Pentru a le putea ajuta să-şi schimbe această atitudine egoistă, tovarăşul Ceauşescu promulgă Decretul 770, prin care avortul se va pedepsi de acum înainte cu închisoare: „Astfel – anunţă crainicul – scriem o nouă pagină de istorie în lupta împotriva decadenţei imperialismului.“

DOSAR: Generaţia SIDA - au supravieţuit, dar au stat ascunşi

La 20 de ani de la momentul în care o banală spitalizare avea să le marcheze tot restul vieţii, doi tineri schiţează coordonatele destinului unui bolnav de SIDA. Subnutriţi şi ignoraţi, mii de copii au fost infectaţi cu HIV  în numai patru ani. Cei care au reuşit să supravieţuiască cer statului să-şi asume greşelile trecutului.

Părinţi din mahala - poveşti lângă un leagăn

În jurul nostru, părinţi de mahala, rătăciţi în fumul ţigărilor, în cojile seminţelor şi în zgomotul manelelor, îşi leagănă odraslele, sortindu-le unui joc incert, joaca cu viitorul neamului nostru, viitor ale cărui rădăcini firave sunt sădite strâmb, inconştient, în mlaştina egoismului şi a nepăsării.