Frământări personale la diagnosticarea cu cancer

Într-un trup bolnav e greu să fii fericit. Până mai ieri trupul – altfel o slugă cuminte a spiritului (cum o numesc sfinţii părinţi) – zburda vesel pe imaşul verde al Măriei sale, Viaţa.

Până mai ieri, când, în firava seringă, acul sugea seva trandafirului; ea se răsfiră pe-o lamă îngustă şi... aripa morţii te loveşte frontal.

Privirea nedumerită a omului în halat alb, o scrutătură  glacială, o percepi diferit, simţi că cineva scormoneşte în desişul de atomi din care eşti alcătuit... Ţi-e frig şi, dintr-o dată parcă e toamnă târziu în destinul tău... şi tot ce cunoşteai până mai ieri că erai intră-n pustiu... Rimă sinistră. Diagnostic ambiguu... alte şi alte analize... Începi dialogul cu Viaţa, dar ea nu-ţi răspunde... Începi monologul cu Moartea şi simţi cum te-mpresoară un foşnet sonor; fâlfâie dinspre nicăieri teama, spaima, durerea. 

Conciliezi cu tine însuţi primejdia şi-ţi spui că moartea nu-i primejdioasă, că ea este o trecere, o metamorfoză... Priveşti felia de viaţă – zăreşti în ea incertitudini... Jurnal clinic. Dramă subtil infiltrată în noul mod de a fi. Alt modus vivendi... Aşezi palma dreaptă peste rădăcina ce va da rodul durerii. Cu palma stângă ştergi rotundele boabe de rouă ce picură din ochi. Buzele-ţi sunt pecetluite. Inima tresaltă. Eşti tânăr – îţi spui.  

Ridici privirea spre Cer, punctul terminus al sfâşierii lăuntrice. Doamne, ce frumos e să fiu oaspetele Tău pe pământ... şi, Doamne, aş mai vrea să mai gust din ploaie, din ninsoare, sunt încă flămând de lumină... De ce eu? De ce m-ai părăsit, Doamne? Cu ce Ţi-am greşit?

Răsare soarele pentru toţi, şi pentru cei sănătoşi, şi pentru cei bolnavi; şi pentru cei buni, şi pentru cei răi. Dar tu nu mai simţi căldură, revărsarea culorilor, în tine viaţa pare o pânză ce se destramă. Respiri, ştii că nu trebuie să alergi în a-ţi săpa groapă. Încerci să trăieşti. Şi-ncepi înotul în marea adâncă a stării tale sau a diagnosticului. El doare primul: C A N C E R. Există şi zodia cancerului! - dar nu, nu e zodie, ci boală. 

Primii paşi îi faci pe lungile, austerele coridoare. Uşi transparente, miros halucinant de uitare de sine... Trupul devine instrumentul de lucru al făcătorilor de bine, al semizeilor învestiţi de Dumnezeu să aducă alinare, calmare... Conştientizezi că stigmatul bolii nu e doar noua ta identitate, ci povara ce se instalează în cei din jurul tău. Neputinţa ta devine goana lor după medicamente, tratamente alternative, miracole. Devii astfel victima unui sistem medical demult depăşit; îţi reaminteşti că trăieşti într-o ţară de-a-ndoaselea, unde starea de sănătate e privită pe jumătate, din vârful acului... Şi sufletul pâlpâie... Durerea începe să scurme, zilele se întrepătrund cu nopţile... Începi să preţuieşti secundele netrăite. Devastatoare întrebări... Nebănuite răspunsuri...

Dar lumina îţi dă girul respirării. Candela aprinsă dă contur nopţilor albe. Copacii au ramurile pline de frunze şi rod. Încet, încet, simţi că ţi se cuibăreşte în suflet dorul de viaţă. 

- Ce este un cancer de oase? 

- Poate crengile, atinse de vânt, furioase...

- Ce e un cancer de sân, sau un cancer de plămân, sau unul de piele, altceva decât un tatuaj încrustat în nuiele?

- Ce este un cancer de colon, altceva, decât al dorului de viaţă filon? 

Găvanele ochilor se adâncesc, abisuri. În grota urechilor răzbate ecoul – chimioterapie, podoaba capilară devine pădurea devastată de tăietori nemiloşi... Pe verticală pari firul deşirat din caierul bunicii. Şi panica se încorporează într-un cerculeţ diabolic. El se numeşte morfină şi aduce puţin a moarte..

.

Doamne, de ce eu? Te-agăţi de tine şi te târăşti în dorul apăsător al vieţii. Încerci să opreşti secundele. Poate mâine. Da, acest mâine care-ţi dă garanţia viitorului; incert dar viitor.  Duelul vieţii cu moartea învinge când mugurul speranţei dă semne că irumpe. Nu aşa spune filozoful, că speranţa piere ultima? O apuci frenetic de tivul încrederii şi priveşti chiorâş spre durere. De ce durere şi lacrimi?  

Te iubesc, Viaţă! Şi, deodată miracolul: da, soarele străluceşte şi pentru tine, razele lui pătrund în adâncul fiinţei tale şi verdele crud al dorinţei de viaţă renaşte înăuntrul tău. Şi deschizi o carte. Magda Isanos: „Doamne, noi am fost ca păsările-n aceste văi/Iartă-ne ce-am greşit şi primeşte-ne/în gândurile pe care îngerii tăi, le-au plivit/Pune-ţi mâinile pe rănile noastre prea pământeşti/Şi spune că ne vindeci şi ne priveşti!"