România a fugit de acasă

Ar trebui să dăm faliment. Repede, elegant şi fără ezitări. Dacă o facem la timp, e cea mai bună ieşire din criză!

Ce-aş râde să iasă lumea pe străzi ca la urs, strigând: „Falimentul"... ca odinioară: „Sârmaa"... Ar durea mai puţin decât prezentul. Poate aşa să potolim naibii acest cor îngrozitor de cimpoaie portocalii care se încăpăţânează să caute vinovaţi la curtea lui Burebista, ori prin Paradisul lui Adam, sau chiar mai departe. Numai pe actualii guvernanţi nu-i vede nimeni. Cum spun de câte ori am ocazia, toate guvernele postdecembriste au bătut cuişoare sau piroane în sicriul mioritic, dar performanţa lui Boc IV nu va fi egalată niciodată. Când îmi scriu articolele, îmi pun în gând să-mi temperez clasicele, popularele, sănătoasele, strămoşeştile înjurături. Îmi impun să fiu politicos. Şi nu-mi iese. Prea mă revoltă laşitatea. Mă dezgustă ipocrizia. Mă asurzeşte minciuna.

Iar lipsa absolută de onoare mă scoate din papuci. Nu contează că guvernul n-a vrut să asculte de nimeni altcineva decât de experţii de la Cotroceni. Nu contează că ministrul de Finanţe găseşte în fiecare zi, pe birou, de-a gata, directivele activităţii sale financiare. Nu contează că, asudat de emoţie, Emil Boc silabiseşte, la telefon, ce i se dictează rar şi răspicat: program la pachet. Multiubite şi venerate domnule preşedinte! Înfăptuim neabătut!

Dar, dacă tot am spus că planul de măsuri preconizat e singura rezolvare (nici nu ştiu cu ce fel de cerneală să colorez acest calificativ: singura!), cum se face că am un plan B la dispoziţie? Oare e posibil să existe mai multe rezolvări, iar dacă nici varianta a doua nu ne scoate la liman, avem voie să creştem celelalte taxe şi impozite, adică să trecem la planul C? Carevasăzică nu e chiar singura cale? Mai există viaţă după moarte? Ce chestie! Iată-le pripăşite pe la noi. Deşi mă doare că - toate - i-au fost fluturate pe la nas taurului furios din fruntea ţării. Zadarnic. Inutil. Dacă n-au fost vopsite în portocaliu, n-au trezit întâiul interes al ţării.

S-au făcut simulări. Ce chestie! Dar n-ar fi trebuit ca şi noi, cu mintea noastră proastă, să căscăm ochii la potriveala guvernamentală? N-ar fi trebuit să ştim unde, cum şi de ce s-au evaporat banii împrumutaţi? Nu, pentru că noi suntem cei proşti şi mulţi. Plimbându-mă prin târg şi vorbind cu oamenii, pot, prin urmare, să dau de ştire guvernanţilor ce le-au pregătit cetăţenii. Cei mai oropsiţi au de gând să se scufunde. Tot ce vor face de azi înainte va fi la negru. Asta implică lipsă de asistenţă socială, de educaţie, de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, dar alea-s departe, foamea-i colea! Pensionarii vor trage o hăinuţă pe ei şi se vor debranşa. Doctorii specialişti mai tineri de patruzeci de ani îşi scriu de zor CV-urile. Satele franţuzeşti, cătunele germane şi periferiile britanice îi aşteaptă cu drag.

Rămâneţi cu bine, spitale golaşe, iar voi, dragi bolnavi, vă puteţi da de-a dura cu patul prin spitalele pustii. Sau puteţi apelaţi la vindecătoare, se ştie că argintul viu şi tăiatul sub limbă fac minuni. Micile afaceri ridică ancora, banii părăsesc corabia dimpreună cu taxele şi dobânzile. Dar cel mai rău e că minoritatea instruită a ţării, ultima ei resursă, ultima redută, a abandonat lupta. Tinerii şi persoanele active sunt cu un picior dincolo. Irevocabil, fără regrete, fără a mai privi înapoi, copiii noştri pleacă. Definitiv. Şi, odată cu ei, pleacă şi România de acasă. Unde? Nimeni nu ştie. În lume!